Copil cu diabet: «Fără insulină nu pot mânca»

„Trebuie să ne împrietenim cu diabetul, pentru că trăim cu el toată viaţa”, se destăinuie Antonio, un copil care vorbeşte „ca un om mare” despre o afecţiune care schimbă obiceiurile cotidiene. Cea care a observat, în urmă cu 4 ani, simptomele alarmante la copil este mama lui, Claudia: „Bea multă apă, cam 5 litri pe zi, făcea pipi foarte des, din jumătate în jumătate de oră, mânca foarte mult – de la 2 sendvişuri ajungea la 5 – şi, cu toate astea, slăbea foarte mult”. A intrat în comă diabetică Un diagnostic greşit i-a complicat starea copilului. În urmă cu 4 ani, Antonio a fost dus de părinţi la un spital de copii din Bucureşti, unde i s-a pus diagnosticul de... apendicită. Astfel, i s-a recomandat operaţia şi, înainte de aflarea analizelor, i s-a montat o pungă cu glucoză, pe motiv că era deshidratat.

„Şi astfel s-a comis o foarte mare greşeală. Copilul a făcut complicaţii şi a intrat în comă diabetică. M-am blocat. A stat în comă 3 zile. După prima zi, mi s-a dat o veste-şoc: «Va trebui să vă aşteptaţi şi la altceva. Nu înţelegeam... Cu lacrimi în ochi şi acum îmi aduc aminte de înmormântare». Am cerut transferul la alt spital, dar nu se putea, pentru că putea muri în maşină. Trebuia aşteptat să îşi revină din comă”, îşi aduce aminte mama băiatului.

Abia după ce au ajuns la un alt spital au aflat adevărul: copilul suferea de diabet. Antonio a fost pus la un aparat special şi i s-a monitorizat glicemia din oră în oră.

Veste că fiul ei suferă de o boală care nu se vindecă a şocat-o pe Claudia. Ea şi soţul său au învăţat mai multe despre această afecţiune: ce restricţii impune şi cum poate fi ţinută sub control. Destul de delicată a fost şi discuţia cu copilul.

„Nu l-am minţit. I-am spus că toată viaţa va trebui să se înţepe şi să-şi facă o injecţie. Nu voia să mănânce, să se joace sau să vorbească. Spunea: «De ce să zică lumea că sunt bolnav?». Cu greu l-am făcut să înţeleagă că, de fapt, nu e bolnav, că are un regim, nu o boală”, spune mama sa.

Atât mama, cât şi copilul au avut nevoie de psiholog. Jumătate de an, Claudia a fost puţin cam „nebună”, după cum spune ea, însă şi-a revenit, conştientă fiind că băiatul are nevoie de ajutorul său deplin. Pentru că Antonio trebuie să mănânce la ore fixe, părinţii şi-au adaptat mesele la programul lui. O periodă, au fost probleme şi la şcoală.

„Copiii erau răutăcioşi şi îl marginalizau, iar profesorii nu-l înţelegeau cu stările de diabet, cu emoţiile, cu creşterea şi scăderea glicemiei. Încet-încet însă, lucrurile s-au rezolvat”, îşi aminteşte mama lui Antonio.

După 2 ani de la diagnosticul de diabet, Claudia rememorează un episod care a marcat-o: băiatul său îşi injecta mai multă insulină, crezând că se va vindeca, însă acest lucru nu a făcut decât să îi agraveze boala: „A consumat 4 cartuşe de insulină în 2 săptămâni; în mod normal, 4 cartuşe îţi ajung în 2 luni”.

Mesele la ore fixe, cântarul, înţepăturile în deget şi injecţiile fac parte din viaţa cotidiană a lui Antonio, ca, de altfel, din a fiecărui copil cu diabet. Iată reperele cele mai importante ale unei zi pentru el:

„Dimineaţa, la ora 7.00, îmi iau glicemia înţepându-mă în deget, apoi îmi face mama injecţia cu insulină. Fără insulină nu pot mânca!

La ora 10.00, mă înţep din nou în deget şi iau un desert.

La ora 13.00, iar îmi iau glicemia, îmi fac injecţia şi mănânc mancarea cântărită.

La ora 16.00, îmi fac iar glicemia şi mănânc desertul.

La ora 19.00, îmi iau iar glicemia, îmi fac injecţia şi mănânc masa de seară.

La ora 22.00, îmi iau iar glicemia, fac injecţia de noapte şi îmi mânânc desertul.

Peste noapte, mama mai îmi ia din nou glicemia. La valori de 200 în sus sunt agitat şi super nervos, iar la cele mici, de la 60 în jos îmi pied cunoştinţa şi intru în comă.

Dacă vin cu glicemie mare, mama îmi mai face un surplus, adică încă o injecţie între orele de masă, pentru a o regla. Deci, viaţa mea este un calcul total”.

Părinţii care au copii diagnosticaţi cu diabet pot găsi sprijin în asociaţii. De exemplu, în Asociaţia copiilor bolnavi de diabet Sf. Iustin din Bucureşti sunt înscrişi peste 60 de copii.

„Am înfiinţat asociaţia în anul 2012, din dorinţa ca aceşti copii să aibă un sprijin din toate punctele de vedere. Primesc din partea noastră consiliere psihologică şi educaţie medicală atât ei, cât si familia acestora, pe lângă sprijunul oferit prin teste, glucometre, ace, în funcţie de vârstă, penuri”, afirmă preşedintele aceste asociaţii, Iuliana Corhan, psiholog.