Indiferent de vârsta pe care o are, copilul are capacitatea de a înţelege şi de a asimila totul precum un burete. Inevitabil, odată cu dezvoltarea sa apar diverse întrebări şi probleme, multe dintre ele putându-şi găsi răspunsurile şi rezolvarea la psiholog.

Cât de multă libertate e bine să îi oferim copilului?

Copiii mici, până în 5-6 ani, învaţă cel mai mult prin explorarea mediului înconjurător (deci, nu la televizor!), având astfel oportunitatea de a asimila informaţiile într-un mod integrat, prin toate simţurile. Însă această necesitate de explorare nu trebuie înţeleasă ca fiind o nevoie de libertate deplină, lăsând copilul să facă ce vrea el, când şi cum vrea el! Pentru a înţelege modul în care funcţionează lumea în care trăieşte şi regulile care o guvernează, copilul are nevoie de medierea unui adult în interacţiunea sa directă cu ceea ce îl înconjoară. Explicându-i, arătându-i cum funcţionează lucrurile îl ajutăm să îşi dezvolte capacitatea cognitivă prin asimilarea conceptelor de bază şi abilitatea de concentrare a atenţiei, limbajul şi comunicarea.

În plus, stabilirea unei rutine zilnice şi reguli clare de comportament îl ajută pe copilul aflat la vârste fragede să îşi dezvolte câteva abilităţi cognitive pe care încă nu le are şi care sunt extrem de folositoare mai târziu: inhibiţia, autocontrolul şi autoreglarea emoţională. Aceste abilităţi sunt printre factorii predictivi cei mai buni ai succesului adaptării şcolare mai târziu. Principiile de parenting de tipul „să nu spunem nu copilului niciodată pentru că îi distrugem personalitatea“ se dovedesc a avea un efect contrar celui scontat.

Pe scurt, nu lăsăm copilul în voia lui, să crească „sălbatic“, bazându-ne pe premisa că se va educa singur. Evident, pe măsură ce copilul creşte, începem exersarea libertăţii de decizie: îi oferim opţiuni, îi cerem părerea, îi creăm oportunităţi de a lua decizii bune, bazate pe analiza tuturor oportunităţilor. Această responsabilizare trebuie să aibă loc treptat, păstrând un echilibru fin între dezvoltarea abilităţilor de autonomie personală la un nivel adecvat vârstei şi controlul factorilor de risc. În principiu, abia după 16 ani putem spune că un copil, devenit adolescent, este capabil să ia decizii predominant raţionale şi mai puţin emoţionale.

Cum îl ajutăm pe copil să scape de frici?

Fricile sunt normale, ele au rol adaptativ, mai exact îl feresc de pericole pe micuţul lipsit de abilităţi de autoapărare. Catalogarea unei frici ca fiind normală sau anormală depinde de vârstă şi etapa de dezvoltare în care se află copilul. În plus, unii copii sunt temperamental mai fricoşi decât alţii. În timp ce anumite frici fac parte din evoluţia normală a copilului, altele sunt un semn al unui dezechilibru afectiv sau emoţional şi blochează dezvoltarea acestuia. Multe frici sunt rezultatul dificultăţilor copilului mic de a distinge între real şi imaginar. Pe măsură ce cresc, copiii capătă nu numai simţul realităţii, cât şi capacitatea de a prezice şi de a controla schimbările din mediul care îi înconjoară, inclusiv reacţiile celorlalte persoane.

În general, cu cât mediul extern este mai predictibil pentru un copil, cu atât mai uşor îşi poate acesta gestiona fricile. În timp ce fricile normale apar şi dispar pe etape de vârstă odată cu achiziţia de către copil a competenţelor cognitive, emoţionale şi sociale necesare pentru a le gestiona singur, cele anormale rămân şi perturbă funcţionarea copilului. Atunci când frica nu mai are rol de protecţie în faţa pericolelor de care copilul nu este capabil încă a se apăra singur, aceasta devine blocantă şi disfuncţională şi este nevoie de suport de psihologic atât din partea părinţilor, cât şi din partea unui psiholog.

Ce poate ascunde comportamentul agresiv la copil?

Comportamentele agresive apar destul de frecvent în jocurile copiilor, în cazul băieţilor mai ales, atunci când concurează într-un joc sau pur şi simplu se hârjonesc, încercându-şi limitele. În special copiii cu temperament extravert, hiperactivi sau impulsivi ajung să manifeste, în anumite condiţii, agresivitate faţă de ceilalţi. Copiii învaţă foarte repede că prin folosirea unui comportament agresiv pot obţine mult mai repede ceea ce vor. În funcţie de vârsta copilului, temperamentul acestuia, contextul său specific de viaţă şi de dezvoltare, agresivitatea poate avea mai multe cauze.

Printre acestea se regăsesc: nevoia de a atrage atenţia, gelozia fraternă, emoţiile şi frustrările nerezolvate, nevoile afective nesatisfăcute, dorinţa de a evita o situaţie, sarcină sau persoană, frica şi anxietatea, sau chiar depresia, imitarea altor copii, adulţi sau a personajelor din filme şi desene animate, traumele şi schimbările majore în viaţa familiei, prezenţa comportamentelor agresive în familie, neglijarea, abuzul, tensiunile şi conflictele între membrii familiei, întârzierile în dezvoltare, inclusiv retard cognitiv, alte tulburări psihice sau afecţiunile neurologice.

Studii recente arată că agresivitatea poate avea şi o determinare predominant genetică, caz în care se manifestă încă de la vârste foarte mici. Agresivitatea prezentă încă de la vârsta preşcolară este factor predictiv pentru o tulburare de comportament mai târziu, cu consecinţe negative pe termen lung asupra copilului şi a familiei sale. Nu doar agresivitatea fizică trebuie să capteze atenţia părinţilor, ci şi cea verbală precum jignirea, umilirea, intimidarea altora, hărţuirea sau ameninţarea lor. Dacă băieţii pot excela în formele fizice şi verbale directe (îndreptate fie asupra obiectelor şi/sau asupra altora), fetele sunt mult mai pricepute în formele verbale indirecte ale agresivităţii, bazate pe manipulare şi hărţuire (bullying).

În ce fel putem susţine copilul în momentele grele?

Cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru copil atunci când trece printr-un moment dificil este să îl ajutăm să îşi verbalizeze suferinţa şi să fim alături de el. Motivele suferinţei copilului pot părea adesea nesemnificative pentru un adult, de aceea este bine să nu minimalizăm emoţia copilului şi să îi dăm credit. Este bine să îi arătăm că ceea ce este important pentru el, oricât de banal ni s-ar părea, este important şi pentru noi. Pentru moment, este bine să renunţăm la critici, predici şi lecţii de viaţă, şi să ne păstrăm doar sufletul deschis pentru a asculta şi înţelege suferinţa copilului.

Cât de mult se oglindesc părinţii în propriii copii?

Toţi copiii învaţă prin imitaţie comportamentele, gesturile, atitudinile şi chiar vorbele adulţilor semnificativi care îi înconjoară ̶ sunt cele mai bune modele de viaţă pentru ei, pentru că aceştia sunt adulţii investiţi cu încredere. Pe ei se bazează copiii pentru a învăţa abilităţi de viaţă. În plus, felul în care noi, adulţii, demonstrăm că ştim să ne rezolvăm problemele de zi cu zi, inclusiv frustrările şi emoţiile atât personale, cât şi în relaţia cu ceilalţi, devine „procedura de lucru“ pentru copil.

Ce poţi face dacă ai un copil introvertit?

Copilul introvertit se adaptează mai greu la situaţiile noi, are nevoie de timp de gândire înainte de a răspunde sau de a acţiona şi îi place să observe până să ajungă să încerce, preferând activităţile individuale sau în grupuri mici. Are nevoie de spaţiul lui privat şi vorbeşte cu greu despre gândurile şi emoţiile lui, fiind greşit interpretat ca fiind timid, rezervat, nesociabil şi încăpăţânat. În schimb, se simte bine cu el însuşi şi nu are probleme să petreacă timpul în singurătate, e de încredere şi îşi ţine promisiunile.

Prin urmare, este important să îi oferim timp pentru a gândi şi a răspunde şi să nu îl forţăm să se implice într-o activitate sau să ia o decizie. În plus, trebuie să îi respectăm nevoia de a fi singur şi să îi asigurăm momente de linişte atunci când are nevoie. El trebuie lăsat să se decidă singur oferindu-i toate informaţiile de care are nevoie şi apoi să îi respectăm deciziile, pentru că are marea capacitate de a învăţa singur din propriile greşeli şi de a-şi face autocritica.

Cum trebuie să procedeze părinţii care se despart astfel încât să nu fie afectat copilul?

Din păcate, situaţiile de divorţ nu sunt întotdeauna cele mai paşnice, fiind multe emoţii negative aruncate în joc. Copiii se află adesea la mijloc. Părinţii trebuie să evite să îşi ducă războiul de faţă cu copilul. Cercetările arată că gradul de adaptare al copilului după divorţ este influenţat de măsura în care acesta asistă direct la conflictele dintre părinţi, fie şi în discuţiile telefonice sau în timpul scurt de intersectare cu ocazia predării-preluării copilului.

De asemenea, păstrarea rutinelor zilnice, consecvenţa regulilor de disciplină şi de educaţie sunt elemente-cheie. Ambii părinţi trebuie să urmeze aceleaşi reguli de recompensare şi de penalizare şi tehnici de disciplinare adecvate vârstei copilului. Din păcate, aceasta este zona de aliniere cea mai problematică după un divorţ.

Ce trebuie să conştientizeze părintele care nu îi oferă mult timp copilului?

Există o întrebare clasică în testele de inteligenţă pentru copii: ce merge înainte şi nu se poate opri niciodată? Timpul, evident. Părinţii trebuie să conştientizeze că, dacă nu sunt lângă copiii lor atunci când aceştia au nevoie, au ratat momentul. Nu există altădată sau mai târziu. Există doar niciodată şi prea târziu.

Ce model de părinte trebuie să vadă copilul acasă pentru a se dezvolta armonios?

Am văzut mulţi părinţi care se forţează să fie perfecţi, parcă ieşiţi dintre filele cărţilor de parenting. Vorbesc perfect, se comportă perfect, îşi controlează mişcările, deciziile – pentru a se conforma celor mai moderne concepte de crescut copiii - proliferate de experţi. Din păcate, riscă să devină falşi, neautentici, şi îşi pierd credibilitatea emoţională în faţa copilului. Un părinte normal trebuie să fie el însuşi, cu bune şi rele, având doar grijă să respecte bunul simţ şi responsabilităţile pe care le are ca părinte faţă de copilul său.

Cum îşi poate clădi un părinte o relaţie apropiată cu copilul său?

Cele mai bune sfaturi pentru a avea o relaţie bună cu copilul este să fim alături de el, să comunicăm deschis, să fim predictibili ca şi comportament şi să stabilim aşteptări clare. Un copil crescut într-un mediu predictibil, neconflictual, este un copil liniştit, care îşi poate canaliza resursele interioare pentru a se dezvolta. În plus, întotdeauna valabil, relaţia cu copilul mic poate fi construită dacă ştim să ne jucăm cu el, să îi trezim interesul pentru lumea înconjurătoare. Pe copilul mai mare îl câştigăm dacă îi ascultăm interesele, ideile şi îi împărtăşim pasiunile. Timpul liber petrecut împreună cu activităţi alese de copil (nu de noi!) este cel mai bun ingredient pentru o relaţie sănătoasă.

Cum trebuie reacţionat în momentele de răzvrătire?

Toţi copiii se răzvrătesc din când în când, acest lucru face parte din exersarea firească a abilităţilor de viaţă. Este important să înţelegem corect motivele răzvrătirii şi să reacţionăm calm, dar ferm. Fără crize de nervi, fără gesturi, vorbe şi pedepse spectaculoase pe care să le regretăm ulterior. Aşteptăm să treacă furtuna emoţională având o atitudine înţelegătoare, suportivă emoţional (fără a face însă rabat de la principiile şi valorile noastre sau de la regulile casei, deja clar stabilite anterior) şi abia apoi discutăm cu copilul pentru a înţelege ce l-a supărat şi pentru a căuta soluţii împreună.

De ce tot mai mulţi copii sunt nefericiţi sau chiar stresaţi?

Există sindromul copilului cu părinţi prea ocupaţi care uită că sunt şi părinţi, printre altele. Văd foarte mulţi copii crescuţi de bone, bunici, care îşi văd părinţii fie seara, foarte târziu, la culcare, fie numai în weekend, şi atunci tot pe fugă. În plus, stresul de zi cu zi al părinţilor se transmite invariabil copiilor. Dar, mai ales, presiunea pe care o pun mulţi părinţi pentru a avea un copil perfect, „copil de carieră“, cu 10 pe linie, înregimentat precoce în diverse cursuri şi activităţi care promit dezvoltarea leadershipului şi asigură succesul în viaţă. Dar nu şi fericirea.

În ce situaţii este indicat să ducem copilul la psiholog?

Cei mai mulţi oameni consideră că trebuie să duci copilul la psiholog atunci când are o „problemă“ (trebuie menţionat că mulţi nu fac diferenţa între psiholog, psihoterapeut şi psihiatru). Rolul unui psiholog este însă şi acela de a preveni, nu numai de a „repara“ o problemă. Evaluarea psihologică a copilului este necesară ori de câte ori avem cel mai mic semn de întrebare legat de dezvoltarea sa, adaptatea sa la viaţă, abilităţile sale de socializare, comunicare, comportamentul său, capacitatea de a învăţa la nivelul aşteptat, conform vârstei sale. În plus, orice dilemă în legătură cu principii de parenting îşi poate găsi răspunsul la psiholog, atunci când, desigur, sfaturile oferite de specialist au o fundamentare ştiinţifică, adică se bazează pe teorii solide şi cercetări despre dezvoltarea copilului şi nevoile sale pe fiecare etapă de vârstă.

Dr. Monica Bolocan, psiholog clinician pentru copii şi adolescenţi