De ce minţim

Când minţim, fie o facem pentru o cauză nobilă, cum ar fi să-i spunem unei persoane care încearcă să piardă în greutate că rezultatele se văd deja, fie prezentăm un adevăr imaginar în avantajul nostru, motivele, spun oamenii de ştiinţă, fiind legate de stima de sine. „Atunci când ne scade stima de sine, apelăm fără ezitare la minciuni salvatoare“, afirmă psihologul american Robert Feldman.

…din compasiune

Uneori, minciuna reprezintă un rău necesar la care apelăm chiar şi de câteva ori pe zi. „Chiar mă gândeam la tine şi voiam să te sun…!“, „Şi mie mi-e dor de tine!“ sau, poate cea mai gravă dintre minciunile într-un cuplu: „Şi eu te iubesc!“, care apare din compasiune şi dorinţa de a nu răni sentimentele celuilalt. Din păcate, acesta va suferi mai devreme sau mai târziu, de două ori mai puternic, o dată că nu-i sunt împărtăşite trăirile şi a doua, că a fost minţit.

Omiterea, tot un neadevăr

Ne împrietenim cu minciunile încă de mici copii, când nu avem percepţia realităţii, apoi ne bazăm pe „ajutorul“ lor în adolescenţă şi la maturitate şi până la sfârşit. Mulţi dintre cei care părăsesc această lume o fac cu demnitate, spunând că nu le este frică de ce urmează sau că nu mai simt durerile.

Deşi este izvorâtă din mărinimie, şi aceasta este tot un tip de minciună. Des folosită este şi tactica omiterii adevărului. Când nu vor să mintă, dar nici nu pot să dezvăluie adevărul, mulţi recurg la a ascunde părţi esenţiale din el. Omiterea adevărului este o formă ceva mai uşoară a minciunii, însă poate fi pedepsită la fel ca una vinovată şi rău intenţionată.

Bărbaţii sau femeile mint mai mult?

Părerile sunt împărţite. Tabăra masculină susţine cu tărie că urmaşele Evei adoră să ascundă adevărul sau să-l schimbe. Femeile însă cred că bărbaţii sunt mincinoşi nativi şi, orice ar face, nu trece zi fără să zică cel puţin o minciună. Adevărat? Parţial! Şi femeile, şi bărbaţii mint la fel de mult şi din aceleaşi motive: pentru că sunt nesiguri, le e teamă, pentru că au nervi sau din prea multă iubire.

În cuplu, obţii ce doreşti

Când doi oameni formează un cuplu, lasă impresia că iubirea lor îi protejează de minciuni şi de efectele adverse pe care le au acesta după „administrare“. Fals! În cuplu se spun minciuni de toate felurile, mai mari sau mai mici, vinovate şi nevinovate.

În caz că nu ştiai, la începutul unei relaţii, în primele zile, spunem minciuni la fiecare jumătate de oră – deseori, ca să impresionăm partenerul. În timp, partenerii mint, adesea pentru a nu răni sentimentele celui iubit.

Pe de altă parte, minciuna în cuplu poate aduce avantaje, spun specialiştii, care consideră că aceasta este o tactică socială prin care poţi obţine mai uşor ce doreşti.

De exemplu, Eleonora T. ne-a povestit cum procedează cu soţul ei când vrea să achiziţioneze un obiect vestimentar. „Mai întâi îi fac o scurtă prezentare a produsului, eventual îi spun că e la reducere, apoi îl întreb cât crede că este preţul hainei.

În funcţie de răspunsul lui, eu mai scad din sumă, ca să i se pară şi lui un chilipir. Astfel eu mă aleg cu un produs nou în garderobă. Nu e chiar o minciună gravă!“, îşi spune cititoarea noastră. Bine de ştiut! Oricât de bine s-ar înţelege doi parteneri, în dialogul conjugal este aproape imposibil să nu se strecoare măcar o minciună pe zi, din partea fiecăruia, susţin oamenii de ştiinţă. Dezbinarea, unul dintre riscuri

Adesea, când minţim, ne vin în minte doar avantajele şi ignorăm riscurile la care ne expunem. O minciună poate distruge relaţii de prietenie, poate duce la pierderea locului de muncă, la destrămarea unei căsnicii, la îmbolnăviri şi pierderi materiale.

Consecinţele nefaste care apar în urma minciunilor pot fi evitate şi fiecare dintre noi ştie cum să prevină un deznodământ nefericit.

„Pentru cei care sunt minţiţi, cel mai greu de suportat este sentimentul că sunt umiliţi sau prostiţi. Totuşi, ei ar trebui să ţină cont că, poate, nu aceasta este intenţia mincinoşilor, unii minţind din obişnuinţă, comoditate sau ruşine“, spune psihologul Daniela Banu.

Daniela Banu

psihoterapeut adlerian

psiholog_danielabanu@yahoo.com,

0720 – 76.42.18, Braşov

Începând cu cele mai fragede vârste, oamenii exersează ascunderea adevărului, fiindu-le frică de pedepse, şi ajung la maturitate să mintă, ca să aibă un avantaj sau să dea impresia că sunt în rând cu ceilalţi. Oamenii cu stima de sine scăzută caută aprecierea din partea semenilor, exagerând uneori cu propriile succese sau ascunzându-şi greşelile, ca să nu fie văzuţi prost în ochii celorlalţi.

Oamenilor le este cel mai frică de eşec, de aceea nu au curajul să recunoască faptul că sunt imperfecţi, şi au aşteptări mai mari de la ceilalţi, când ei, de fapt, nu-şi pot accepta propriile greşeli.

În afară de aspectul moral, minciuna aduce dezavantajul de a purta o mască în faţa celorlalţi. Neasumându-ţi cine eşti, poţi determina alterarea relaţiilor cu ceilalţi, prin apariţia lipsei de încredere. În plus, fiecare om vrea să aibă ceva al lui, neştiut de nimeni altcineva, care îi conferă confortul siguranţei în faţa atitudinii critice a semenilor.