Familia a ajutat-o să scape din «ghearele» depresiei

Elena (57 de ani), din Ploieşti, a fost mereu convinsă că poate face faţă oricărei situaţii şi că greutăţile vieţii nu o vor îngenunchia niciodată.

Însă destinul i-a rezervat altceva. „Cel de Sus a ştiut cât pot duce şi mi-a dat mai multe poveri decât pot duce alţii. Acum mă bucur că am reuşit, dar fără ai mei dragi nu aş fi putut să răzbat prin ceaţă“, povesteşte cititoarea noastră.

Divorţul, lung şi dureros

Dar cum a ajuns Elena în situaţia de a nu se mai putea bucura de viaţă aşa cum o făcea în tinereţe?

Totul a început când a plecat de acasă, la 500 de kilometri distanţă, în încercarea de a-şi găsi o slujbă care să îi asigure un trai liniştit.

Nici nu-şi mai dădea seama cât de mult muncea atunci când l‑a cunoscut pe bărbatul vieţii ei.

Era fericită şi aştepta un copil (Iulian, băiatul ei, împlineşte anul acesta pe 11 septembrie, 27 de ani).

Deodată însă, bucuria fără margini a început să se transforme în tristeţe. B

ărbatul care jurase în faţa lui Dumnezeu să o respecte şi să o protejeze până la adânci bătrâneţi începuse să se poarte ca un străin, fiind mereu nemulţumit şi nervos.

Şi atunci, cu lacrimi în ochi şi cu băieţelul în braţe a decis să îl părăsească.

„Sufeream mult şi nici nu am simţit când viaţa mea se ducea la vale. Divorţul a fost lung şi dureros, dar la final mi-am recâştigat libertatea“, îşi aminteşte Elena. Accidentul fiului, altă lovitură

Într-o zi, vecinele ei au venit într-un suflet şi au anunţat-o pe Elena: ­„Vino repede în stradă, pe Iulică l-a călcat o maşină!“

„Am simţit o durere puternică în inimă şi în cap. Picioarele deveneau tot mai grele, dar mă forţam să alerg spre băiatul meu.

Trăia. Eram cea mai fericită mamă din lume, dar era o altă fericire. Una ­care mă sfârşea de durere“, povesteşte ­Elena.

Şi această a doua lovitură a adus-o în ­faţa medicului psihiatru, care a diagnosticat-o cu depresie.

„La început, mi-a fost greu, mai ales când am stat internată la spitalul Voila, din Câmpina. Mă luptam cu insomnia şi mă simţeam tare slăbită“, povesteşte cititoarea noastră.

Se simţea inutilă, pesimistă şi confuză. Dar nu s-a lăsat bătută, continuând tratamentul.

Cu timpul, doctorul i-a înjumătăţit dozele şi apoi i-a scos pe rând medicamentele din tratament.

Acum, ia vitamine şi „la nevoie“ câte un distonocalm. E pensionară şi aşteaptă cu bucurie ziua când băiatul ei se va aşeza la casa lui.

S-a recăsătorit, iar cel de-al doilea soţ a ajutat-o mult să învingă depresia.

Specialistul Click! Sănătate vă sfătuieşte

Lena Rusti, psiholog

Când ţi-e greu, nu sta singur(ă)!

Eşecul sau ceea ce noi percepem ca eşec poate veni de oriunde şi nu depinde de noi să evităm asta.

Dacă te ­simţi copleşit(ă), nu sta singur(ă)! Compania cuiva care să-ţi înţeleagă suferinţa e esenţială. Acceptând ajutorul, faci un pas important spre vindecare.

E important ca în momentele cu mare încărcătură emoţională să nu reacţionăm impulsiv.

Lucrurile care par într-un fel într-un moment, pot fi diferite mai târziu.

Dă-ţi o lună sau măcar jumătate din ea pentru a te mai gândi.

Toţi trecem prin perioade dramatice, dar în timp se dovedesc doar nişte experienţe de viaţă, din care putem învăţa.

Info: Femeile sunt de două ori mai predispuse să sufere de depresie, comparativ cu bărbaţii.