La vârsta a treia, se recomandă mersul pe jos şi dansul

Despre Ana Aslan, personalitate medicală de renume internaţional, pe care a avut ocazia să o cunoască, despre aşa-numitele boli ale bătrâneţii şi despre activităţile fizice recomandate la vârsta a treia am discutat cu prof. dr. Gabriel-Ioan Prada, medic primar medicină internă, geriatrie şi gerontologie la Institutul Naţional de Gerontologie şi Geriatrie „Ana Aslan”.

Sunteţi unul dintre profesioniştii care au avut ocazia să o cunoască pe prof. dr. Ana Aslan, care a înfiinţat la noi în ţară primul institut de geriatrie din lume. Ce fel de profesionist era şi cum v-a influenţat activitatea medicală întâlnirea cu dumneaei?

Doamna profesor Ana Aslan a fost o personalitate de excepţie, complexă şi multilaterală. Aşa cum o caracteriza atât de bine, în puţine cuvinte, doamna dr. Teodora Bărbulescu, doctor în biologie, şefa ei de cabinet: „Ana Aslan - medicul, Ana Aslan - cercetătorul, luptătorul social, cu farmecul şi eleganţa sa, Ana Aslan - diplomatul, Ana Aslan - rafinata femeie de lume şi, nu în ultimul rând, Ana Aslan cu bogata ei viaţă interioară, în micul ei univers care o definea atât de bine.” În primul rând, a fost un medic plin de talent şi dăruire. S-a dedicat acestei profesii împotriva prejudecăţilor vremii şi chiar contrar dorinţelor mamei sale. Doamna Profesor Ana Aslan şi-a dăruit întreaga activitate şi chiar existenţă mai ales vârstnicilor din România, luptând pentru ameliorarea stării lor de sănătate şi a situaţiei lor sociale. Aşa cum afirma adesea, scopul final a fost nu doar de a adăuga ani vieţii, ci, cu precădere, de a adăuga viaţă anilor. Doamna profesor Aslan a avut o abordare originală, complexă şi multidimensională a problematicii îmbătrânirii, cu toate atributele medico-sociale, într-o manieră integrativă şi personalizată pentru fiecare vârstnic. Şi-a adus o serie de contribuţii care au reprezentat priorităţi naţionale şi internaţionale: înfiinţarea primului institut de geriatrie şi gerontologie din lume; abordarea complexă, multidimensională a problematicii îmbătrânirii, inclusiv prin înfiinţarea celor trei departamente din Institut: cercetare fundamentală, clinică şi gerontologie socială; organizarea unor studii sistematice şi multidimensionale ale fenomenului de îmbătrânire; dezvoltarea conceptului de profilaxie în geriatrie şi gerontologie, care a inclus înfiinţarea reţelei de cabinete de geriatrie; crearea unei terapii originale adresate ameliorării stării de sănătate a vârstnicilor şi prevenirii afecţiunilor cronice, degenerative, mai frecvent întâlnite la acest grup populaţional. Putem afirma că doamna profesor Ana Aslan a reprezentat o figură emblematică a medicinei şi a cercetării ştiinţifice din România, un adevărat model fără vârstă pentru tânăra generaţie.

Oamenii au căutat mereu secretul tinereţii veşnice. Ce spun ultimele studii despre procesul de îmbătrânire şi ce descoperiri s-au făcut în ultima vreme?

Idealul „tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte” există de mult timp, fiind prezent în basme şi legende, inclusiv la noi în ţară. Din păcate, această dorinţă este grevată de o serie de prejudecăţi generate inclusiv de confuzia care se face între diversele tipuri de vârste, dar mai ales între vârsta cronologică şi biologică. Din punct de vedere cronologic nu se poate vorbi de „îmbătrânire”, este doar o trecere a timpului scurs de la momentul naşterii şi până în prezent. Îmbătrânirea biologică reprezintă o reducere a rezervelor funcţionale. Ea este însă foarte neuniformă, inegală la diversele persoane şi la aceeaşi persoană la nivelul aparatelor şi sistemelor.

Din acest motiv este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil de a se pune semnul egal între vârsta cronologică şi vârsta biologică, deşi au existat multiple încercări în acest sens. În prezent se discută foarte mult despre noţiunea de „îmbătrânire activă”, considerându-se că ar reprezenta un deziderat actual al persoanelor în vârstă şi un obiectiv al medicinei vârstnicului, al geriatriei. Totuşi, ea conţine o neînţelegere a conţinutului acestei expresii. Aşa cum am arătat, „îmbătrânirea” (biologică) reprezintă un proces de reducere a rezervelor funcţionale. Un proces „activ” este foarte intens, deci o „îmbătrânire activă” înseamnă o foarte intensă reducere a rezervelor funcţionale. Desigur, acesta nu poate fi un obiectiv al eforturilor medicale adresate vârstnicilor. Mai corect ar fi să ne referim la longevitate activă, ceea ce înseamnă o vârstă cronologică înaintată, acompaniată de păstrarea nivelului de activitate şi implicit de independenţă dorit de fiecare persoană. Independenţa în acest context reprezintă capacitatea de a lua decizii, asociată cu posibilitatea de a le transpune în practică.

Care sunt cele mai frecvente afecţiuni ale pacienţilor care vă trec pragul la Institut?

Afecţiunile frecvent întâlnite la vârstnici sunt cele degenerative, care adesea debutează cu mulţi ani înaintea diagnosticării. În afară de osteoporoză şi de afecţiunile osteoarticulare, tulburările neurocognitive devin din ce în ce mai prevalente pe măsură ce speranţa de viaţă la naştere creşte. Afecţiunile cardio-cerebro-vasculare ocupă de asemenea un loc foarte important şi au un impact semnificativ asupra calităţii vieţii la persoanele de peste 65 de ani. Nu trebuie să uităm tulburările de dispoziţie, adesea neglijate şi considerate ca fiind o caracteristică „normală” a vârstei înaintate, precum şi tulburările neurosenzoriale cu impact major asupra existenţei vârstnicilor. Din ce în ce mai frecvent devine diabetul zaharat tip 2 însoţit de complicaţiile sale multiple. Afecţiunile vârstnicului nu pot fi abordate de către o singură specialitate medicală, este necesară colaborarea şi integrarea într-o echipă multidisciplinară care să includă, pe lângă medici, asistente medicale, neuropsihologi, fizioterapeuţi, asistente comunitare, farmacişti clinicieni etc.

Ce implică o evaluare geriatrică totală, complexă şi la ce vârstă este bine să fie făcută?

Persoana vârstnică, atunci când devine pacient, pune o serie de probleme specifice. Una dintre ele este reprezentată de manifestarea atipică a bolilor, care ridică dificultăţi deosebite de diagnostic. La aceasta se adaugă manifestarea silenţioasă, ceea ce înseamnă că adesea tabloul clinic al unei boli este foarte estompat şi nu cuprinde toate semnele şi simptomele clasic descrise. Mai mult, uneori, o afecţiune se poate manifesta cu simptome şi semne mult diferite faţă de ceea ce se întâlneşte la pacientul adult. Frecvent, o afecţiune de tipul unei infecţii urinare sau pulmonare se poate manifesta clinic sub forma unei agravări a alterării funcţiei cognitive pre-existente. O altă caracteristică a pacientului vârstnic este reprezentată de coexistenţa mai multor boli la acelaşi pacient: comorbidităţile, polipatologia. Comorbidităţile pot avea cel puţin trei efecte: modifică tabloul clinic, deoarece o afecţiune acută se poate manifesta nu la nivelul organului afectat, ci la nivelul unui sistem sau aparat pre-afectat; în al doilea rând, multimorbiditatea poate modifica schemele terapeutice, deoarece trebuie selectate medicamente care să nu fie contraindicate în alte boli coexistente; în al treilea rând, creşte riscul de reacţii adverse, deoarece se utilizează în acelaşi timp mai multe medicamente pentru tratarea multiplelor boli care sunt prezente concomitent la acelaşi vârstnic, iar profilul de reacţii adverse al acestor medicaţii poate fi cumulativ sau potenţator.

Ce putem face pentru a preveni aşa-numitele boli ale bătrâneţii?

Un element de bază al geriatriei, dezvoltat de către doamna Profesor Ana Aslan, este abordarea multidimensională a pacientului vârstnic, împreună cu aplicarea principiilor celor trei dimensiuni ale profilaxiei: profilaxia primară, secundară şi terţiară. Noţiunea de prevenţie (profilaxie) este deci complexă şi cele trei dimensiuni ale sale reprezintă: prevenţia primară, împiedicarea apariţiei bolilor; secundară, adică tratarea afecţiunilor deja instalate şi terţiară, însemnând recuperarea pierderilor funcţionale secundare diverselor boli. Profilaxia primară cuprinde instituirea măsurilor necesare împiedicării apariţiei unei afecţiuni. La persoanele în vârstă, acest aspect pare, la prima vedere, surprinzător, având în vedere faptul că la pacienţii de peste 65 de ani există deja multiple comorbidităţi. Totuşi, aceasta nu exclude posibilitatea instalării unor noi boli şi nici evoluţia spre stadii avansate. Profilaxia secundară înseamnă tratarea unor afecţiuni existente, iar profilaxia terţiară constă în recuperarea pierderilor funcţionale. Toate acestea sunt reunite în cadrul Terapiei Aslan împreună cu aplicarea unui tratament personalizat, adaptat fiecărui pacient în parte.

În ceea ce priveşte profilaxia terţiară, deocamdată nu există un sistem coerent la nivel naţional, deşi acesta a fost iniţiat în timpul doamnei profesor Ana Aslan şi ar fi necesară refacerea reţelei naţionale de geriatrie şi gerontologie. O astfel de reţea ar trebui dezvoltată iniţial la nivel ambulator, prin crearea unor cabinete medicale de geriatrie şi gerontologie cu repartiţie uniformă la nivelul întregii ţări. Ele ar trebui să asigure o abordare activă a problematicii persoanelor vârstnice, după principiul celor trei dimensiuni ale profilaxiei: primară, secundară şi terţiară. Sistemul actual de servicii medicale este de tip pasiv: se aşteaptă până când pacientul se prezintă la medic atunci când se simte rău. Vârstnicul nu „se simte rău”. Există prejudecata, atât la nivelul familiei, cât şi al personalului medical, dar şi al vârstnicilor înşişi, că modificările apărute la persoanele de peste 65 de ani sunt datorate „îmbătrânirii normale” şi nu unor transfomări legate de patologie, care ar putea fi influenţate prin intervenţii terapeutice. De aceea, este foarte importantă refacerea reţelei naţionale de geriatrie şi gerontologie, create iniţial de doamna profesor Ana Aslan, care să evalueze vârstnicii cu o anumită periodicitate, astfel încât să identifice modificările patologice în stadii incipiente, când intervenţile sunt mult mai puţin costisitoare şi cu mai multe rezultate pozitive.

La ce semne ale organismului e bine să fim atenţi odată cu înaintarea în vârstă?

La vârstnici, există o serie de particularităţi de manifestare a bolilor care le face dificil de identificat. De aceea, orice modificare a comportamentului unei persoane vârstnice, inclusiv o aparentă „oboseală”, o restrângere a deplasărilor, o schimbare a preocupărilor, instalarea unei apatii, a unei lipse de interes, trebuie să atragă atenţia şi să determine apelarea la o evaluare complexă, multidimensională, efectuată de către un medic specialist în geriatrie şi gerontologie.

Care afecţiuni sunt cel mai des trecute cu vederea de vârstnici, deoarece li se par normale şi le pun pe seama înaintării în etate?

Aş menţiona mai ales o serie de afecţiuni semnificative care sunt adesea considerate manifestări „normale” ale unei vârste cronologice înaintate: demenţele, boala Parkinson, infecţii pulmonare severe, insuficienţa cardiacă de multiple cauze, accidentul vascular cerebral, afecţiuni urologice precum retenţia de urină, diabetul zaharat. La vârstnici, tabloul clinic al acestor boli este frecvent silenţios şi atipic, motiv pentru care se întârzie apelarea la un consult de specialitate, iar în acest context diagnosticul se stabileşte cu întârzire.

Statisticile arată că femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii. De ce au ele acest avantaj?

Speranţa de viaţă la naştere a doamnelor este mai mare cu aproximativ 7 ani faţă de a domnilor, indiferent de nivelul de dezvoltare socio-economică al ţării în care trăiesc. Există o serie de teorii, dar se pare că ar fi o determinare genetică, posibil rezultatul unei selecţii naturale de-a lungul multor generaţii. Sexul feminin este cel mai important pentru transmiterea materialului genetic la generaţiile următoare şi, astfel, de-a lungul existenţei umane, s-au selectat persoanele de sex feminin cu o calitate biologică foarte bună, capabile de a avea mulţi urmaşi, deoarece cu sute sau mii de ani în urmă mortalitatea infantilă era extrem de mare. De aceea, o femeie care nu putea avea mulţi urmaşi prezenta şanse mult reduse de a-şi transmite materialul genetic la generaţiile următoare, deoarece riscul ca nici unul dintre copiii săi să nu supravieţuiască era foarte crescut.

Care sunt principalele activităţi recomandate persoanelor de vârsta a treia pentru a-şi menţine corpul şi mintea în formă?

Activitatea fizică este esenţială pentru menţinerea unei bune stări de sănătate şi prevenirea unor probleme precum sarcopenia şi sindromul de fragilitate la vârstnici. Această activitate trebuie însă adaptată la starea de sănătate şi la nivelul de efort obişnuit al fiecărei persoane. Se recomandă mersul pe jos, de preferat în pas vioi, dacă nu există contraindicaţii medicale. De asemenea, o activitate cu multiple valenţe terapeutice este dansul, deoarece presupune, pe lângă efortul fizic, socializarea, implicarea în viaţa unei colectivităţi. Astfel, este combătută singurătatea şi se reduce riscul de depresie.

Procesul de îmbătrânire demografică se accentuează în România. Care sunt consecinţele medico-sociale ale acestui fenomen şi cum poate fi încetinit?

Mai corect este să afirmăm că în România se constată un fenomen de îmbătrânire a populaţiei. Deocamdată proporţia vârstnicilor, adică a persoanelor cu vârste de peste 65 de ani, este mai mică decât media europeană: circa 17% faţă de 19% la nivelul celor 27 de ţări ale Comunităţii Europene. Totuşi, se estimează că în anul 2060 va depăşi semnificativ media europeană.

Prevalenţa persoanelor cu vârste de peste 65 de ani în România este mai scăzută decât media europeană. În anul 1990, circa 1 din 10 persoane din România aveau peste 65 de ani, în decurs de 17 ani creşterea fiind semnificativă. În anul 2011, când a fost efectuat recensământul naţional, 16,1% din populaţia ţării noastre avea vârste de peste 65 de ani. Estimarea pentru anul 2017 a fost de 17,1% faţă de media europeană care anul trecut a fost de 19%. În concluzie, putem afirma că populaţia României are tendinţă de îmbătrânire şi se estimează că peste puţin timp va depăşi media europeană.