Transplantul cu numărul 22

Totul a început într-o seară de sfârşit de septembrie, într-un spital de provincie. Amali a primit vestea: „În seara asta mergi acasă, dar mâine dimineaţă eşti aşteptată la internare. De acum o să trebuiască să te împrieteneşti cu spitalul“, i-a spus medicul.

Fata a început să plângă. Nu înţelegea cum de picioarele umflate o puteau împiedica să mai meargă la şcoală: începea liceul... Boala ei nu durea

A rămas în spital aproape 3 săptămâni, pentru investigaţii, dar văzând doctorul că nu obţine rezultate i-a sfătuit pe părinţi să se adreseze secţiei de pediatrie a Spitalului Fundeni din Bucureşti. „Am fost transferată către Fundeni cu diagnosticul: sindrom nefrotic. Glomerulonefrită acută“, explică cititoarea noastră. În decursul unui an s-a internat de 6 ori, a câte 30-45 de zile.

Viaţa ei ca pacient nu era atât de nefericită, spune. Avea o afecţiune care nu durea... În octombrie 1983 a fost transferată la secţia de adulţi, deşi abia împlinise 16 ani.

Boala evolua. „De la glomerulonefrită acută s-a ajuns la glomerulonefrită cronică, iar la un moment dat şi acest diagnostic a dispărut şi a fost înlocuit de „nefropatie lupică, apoi de insuficienţă renală cronică compensată funcţional“, explică Amali. Mai avea foarte puţin până la dializă.

În mai 1994 nu a mai fost nimic de făcut, aşa că a ajuns din nou la spital, de data aceasta la Spitalul „Carol Davila” din Bucureşti. Nu se putea încă face dializă la „Carol Davila”, aşa că a mers la spitalul „Sf. Ioan”. Aici s-a lovit de un refuz categoric. Singura variantă era aparatul de dializă de pe secţia de urologie de la Fundeni.

Amali a fost primită, însă i s-a explicat că dializa nu va fi de cea mai bună calitate, din cauza vechimii aparatului şi a lipsei staţiei de filtrare a apei. Nu mai conta nimic.

„Când am ajuns la Fundeni eram într-o stare de semicomă – mă dureau oasele şi muşchii şi vomam încontinuu – şi nu ştiu prea bine cum am ajuns în salon. Erau momente când mă abandonam cu totul şi nimic nu mai conta şi altele în care aş fi urlat de durere, dar nu îndrăzneam, pentru că mai erau încă 5 pacienţi în salon“, îşi aminteşte femeia.

<<Am ajuns puţin pe lumea cealaltă>>

A făcut şedinţe de dializă timp de 10 luni. „Când ieşeam din dializă ajungeam la salvare pe brancard sau cu căruciorul, în cele mai bune zile, iar de la salvare până acasă mă ducea şoferul pe braţe. Oricum, nu îmi amintesc să fi ajuns vreodată singură de la salvare în apartament“, conchide cititoarea.

Într-o zi i s-a făcut foarte rău. La spital, una dintre asistente s-a repezit spre aparatul de tensiune. Scădea îngrijorător. „Am auzit: „E 4. Scade.“, apoi nu am mai văzut, dar am auzit: „Repede manitol“, uşa trântită şi paşi alegând, după care a venit „2“... Mă aflam într-un loc cu lumină blândă şi liniştitoare, iar eu eram atât de împăcată şi de fericită, cu toate că fericirea nu este cuvântul cel mai potrivit: cred că aş putea spune că am atins echilibrul perfect! Mi-era bine cum nu îmi mai fusese niciodată şi nu înţelegeam de ce nu mă lasă în pace şi se agită atâta în jurul meu“, şi-aminteşte femeia. Aceasta povesteşte că nu a durat foarte mult acea situaţie, iar când s-a trezit, i-a spus medicului: „dacă să mori înseamnă ceea ce mi s-a întâmplat, atunci este minunat!“, mărturiseşte Amali.

La sfârşitul lunii ianuarie 1995, a fost programată la Spitalul din Cluj-Napoca în vederea operaţiei. În urma testărilor de hematologie, s-a dovedit că avea compatibilitate de 75% cu fiecare din părinţi şi de 100% cu sora sa, mai mică cu patru ani. Medicii însă au decis ca donator să fie mama fetei. „Toţi membrii familiei erau dispuşi să-mi cedeze un rinichi“, spune Amali Teodorescu.

Luni, 6 martie 1995, la ora 10.00, au intrat amândouă în operaţie.

Operaţia a decurs în condiţii normale şi fără complicaţii. „Ce-mi amintesc foarte viu din acea zi este că am simţit o puternică nevoie de a merge la toaletă (nevoie pe care nu o mai avusesem de 10 luni), că am încercat să mă ridic şi m-am trezit cu asistenta peste mine, imobilizându-mă în pat şi spunându-mi să stau liniştită.

Eu am replicat că trebuie să merg la toaletă, iar ea râzând spunea: „Dă-i dumul fără frică. Ai sondă şi nu se udă patul“, povesteşte amuzată Amali. Realizase, într-o fracţiune de secundă, că scăpase de dializă, că operaţia se terminase cu bine şi că grefa funcţiona.

Aflase şi cel de-al doilea nume al său: transplantul cu numărul 22!

În prezent, Amali Teodorescu este reprezentant al Asociaţiei Transplantaţilor din România (ATR) http://www.astranrom.ro/.