Slăbitul ascundea o boală. Povestea Florentinei şi semnalul său de alarmă

Florentina Ionescu. Foto: arhivă personală

Florentina Ionescu, o fostă colegă a redacţiei noastre, în prezent jurnalist şi autor de proză scurtă, ne-a mărturisit povestea sa legată de o boală pe care este bine să o cunoaştem mai bine.

“Diagnosticul oficial de diabet zaharat de tip 1 mi-a fost pus la jumătatea lunii mai în anul 2021. Luni de zile ignorasem simptomele, despre care am aflat apoi că fuseseră întocmai „ca la manual”: slăbisem, beam mulți litri de apă pe zi (și mai ales beam foarte multă apă noaptea (urinam des și mai ales în timpul nopții și slăbisem extrem de mult. Cântarul de acasă îmi arăta 47 sau 46 de kilograme, iar eu, ca majoritatea femeilor, mă bucuram când colegii de serviciu îmi spuneau ce mult am slăbit. Mă consideram norocoasă, numai că niște crampe musculare groaznice se instalau noapte de noapte la picioare.

Durerea mă trezea de fiecare dată din somn și nu ceda cu nicio cremă „anticârcel” luată de la farmacie. Acum, privind în urmă, mă bucur că am fost inspirată să merg totuși la medic, prin intermediul unui abonament medical pe care mi-l oferă locul de muncă.

Medicul mi-a recomandat analize de sânge și așa am descoperit că aveam glicemia pe nemâncate 380 mg/dl. Nu mai era nicio îndoială, aveam diabet. Am dus boala multă vreme pe picioare, până când am aflat care fusese, de fapt, cauza pentru care kilogramele mele se topiseră rapid: diabetul zaharat de tip 1. În spital, am fost învățată să îmi fac singură insulina. Acasă, după un timp, am luat lecții de la nepoata mea (fiica surorii mele), iar datorită ei am aflat beneficiile montării unui senzor pentru monitorizarea continuă a glicemiei. Am un model numit Freestyle Libre2, pe care mi-l cumpăr regulat (din banii mei, nu este decontat acest model prin Programul Național de Diabet), port senzorul pe braț, iar printr-o simplă scanare, un mic „reader” sau cititor el îmi indică valoarea glicemiei. La nevoie, pentru a confirma dacă glicemia este prea mare sau prea mică, mă înțep în deget și îmi măsor glicemia cu ajutorul unui glucometru inteligent, care se poate conecta la telefonul mobil.

Am mereu pliculețe cu zahăr în geantă

Am descoperit că zaharul nu este dușmanul meu, pentru că în situațiile în care glicemia scade periculos de mult (mă refer la hipoglicemie, la acele valori sub 70 mg/dl), am mereu pliculețe cu zahăr în geantă, în toate buzunarele, pentru a înghiți repede micile cristale dulci. Am învățat să îmi cunosc mai bine semnalele pe care mi le transmite corpul, am descoperit cum reacționează corpul meu când am hipoglicemie, sunt mai atentă la ceea ce simt. Insulina este prietenul meu din luna mai a anului 2021, pentru că am observat imediat diferențele, încă din prima seară petrecută în spital: nu am mai avut de atunci crampe și nici dureri de gambe în timpul nopții.

Sunt mai atentă la mărimea porțiilor de mâncare

Insulina e un prieten de nădejde, am învățat că fără ea nu pot trăi. Am mai învățat, de când am diabet de tip 1, că am în alimentația mea atât alimente permise, cât și alimente interzise. Asta nu înseamnă că, din când în când, nu mă răsfăț cu un ecler sau cu doi-trei macarons - atâta timp cât fac insulina pentru acele glucide (sinonim pentru carbohidrați), pot mânca orice. Ah, și să nu uit! Diabetul m-a învățat un vocabular cu totul nou, termeni peste termeni (medicali și nu numai), noțiuni de tot felul despre corpul meu, m-a învățat să fac calcule (da, există o matematică a diabetului), m-a învățat nu doar cum să îmi calculez numărul de carbohidrați din farfurie (fie că sunt acasă, fie că sunt la restaurant), ci și cum să mă împrietenesc cu cântarul de bucătărie, cum să cântăresc acele alimente care îmi cresc glicemia și cum să țin cont de tot ceea ce mănânc.

Desigur, am aflat pe pielea mea că stresul îmi poate influența glicemia, în sensul că o crește, că o banală viroză sau o infecție de tip COVID-19 îmi crește glicemia și că în acele zile de boală organismul meu „stă” pe glicemii mai mari.

Încă învăț să trăiesc cu această boală, încă mă lupt să mă readuc pe drumul cel bun pentru că, spre rușinea mea, nu sunt un pacient cu DZ1 model: adică mai am și mici scăpări la mese, mai ronțăi câte un chips sau un sticks, însă pot spune că de când am diabetul de tip 1, sunt mai atentă la mărimea porțiilor de mâncare (nu mai mănânc la fel de mult ca înainte). Și prin mâncare mă refer la acele alimente care cresc glicemia (paste, cartofi, orez, piure), nu la salate și anumite legume.

Este important să conştientizăm boala

Și am mai învățat un lucru de când am diabet: să vorbesc deschis despre boală, despre simptome, despre măsurarea glicemiei. O prietenă îmi spunea acum câteva luni că în acest fel, ascultandu-mă pe mine, ea afla mai multe despre diabet. Și asta este important, ca informația să circule, să atragem atenția asupra unor simptome pe care deseori suntem tentați să le ignorăm (senzația de sete, gură uscată, dureri și crampe musculare, urinări frecvente etc.).

Eu mă bucur că am putut să vă împărtășesc o mică parte din povestea mea cu diabetul zaharat insulinodependent și că ea poate fi citită pe această cale. Pentru că, din păcate, potrivit statisticilor la nivel mondial, unul din doi adulți cu diabet nu sunt diagnosticați. Adică unul din doi oameni are diabet și nu știe că are această boală. Din păcate, asta este realitatea, de aceea este important să creștem gradul de conștientizare asupra ei și să le explicăm oamenilor că niște simptome aparent „banale” pot ascunde o boală parșivă”.

Foto: Arhivă personală