Dr. Cătălin Cîrstoveanu, neonatolog,: „Am aplicat în ţară tot ce-am învăţat în străinătate“

Medicul Cătălin Cîrstoveanu a salvat vieţi, în ţară sau străinătate, a fost nucleul unui proiect de succes, Clinica de Cardiochirurgie Pediatrică şi a refăcut de la zero secţia de terapie intensivă pentru nou-născuţi. E oprit pe holuri, i se pupă mâna, iar oamenii se roagă pentru sănătatea lui. Este un tip optimist şi neobosit. Vrea mai mult. Pentru că ştie că poate face mai mult.

Revista Click!Sănătate: Aţi fost inima şi sufletul unui proiect drag dvs., Clinica de Cardiochirurgie Pediatrică de la Spitalul Marie Curie din Bucureşti. Cum s-a născut ideea?

Doctorul Cătălin Cîrstoveanu: Un prieten foarte vechi, Adrian Crucean a venit aici, a văzut locul, erau nişte săli de operaţie care erau nefolosite la unitatea de primiri-urgenţe şi era şi un spaţiu mare de reanimare . Domnul doctor Crucean, care acum lucrează în Birmingham, este un medic foarte bun, iar eu speram şi sper şi acum să vină să lucreze cu noi, în România. El a venit cu cineva de la Asociaţia „Inima Copiilor“ şi am avut un manager al spitalului care înţeles care sunt problemele noastre. Adică, erau între 1.300 şi 2.000 de copii născuţi anual în România cu malformaţii cardiace. Nu erau toate foarte grave, nu toate trebuiau operate urgent, jumătate dintre ele în primul an de viaţă. Această problemă a nou-născuţilor era una foarte gravă. Ce mai, mureau la noi în secţie, asta era realitatea. Fără ca noi să putem să facem mare lucru.

Întrebare: Ştiu că făceaţi o grămadă de drumuri....

Răspuns: Făceam şi fac şi acum drumuri cu copii bolnavi la clinicile din străinătate, până când, copiii noştri vor ajunge să fie operaţi de medicii noştri. Ştiţi foarte bine că atunci când vom opera nou-născuţi cu probleme cardiace deja am ajuns în top.

Întrebare: Când estimaţi că se va întâmpla acest lucru?

Mai aşteptăm un an, doi, poate trei. E greu de spus. Pentru că depinde de chirurgii noştri cât de repede vor acumula ei tot ce este necesar pentru astfel de operaţii, cât de repede vor putea profesa.

Întrebare: Aţi avut la vremea respectivă un sprijin în minister?

Răspuns: Doctorul Raed Arafat a fost primul om care a spus „DA“, trebuie să facem această clinică. Şi am făcut atunci o campanie publică şi de atenţionare. Nu am ştiut ce altceva să facem. Trebuia să fim conştienţi de faptul că aceste cazuri există, că ei mor, că numărul morţilor ajunsese la o cifră alarmantă, poate chiar de 1.000 de morţi. Adică erau câteva sute care erau operaţi. Erau pe vremea aceea câteva centre, la Târgu Mureş şi Cluj, dar în principal Târgu Mureş, unde operează doctorul Suciu.

Întrebare: Dacă ar fi să comparăm rata mortalităţii la nou-născuţii din România cu probleme cardiace cu cea din alte ţări ale UE...

Rata mortalităţii este una bună, de exemplu ştiu că la Târgu Mureş, ca şi în alte state din UE, rata mortalităţii raportată este între 2 şi 5%, dar variază foarte mult în funcţie de centre, de reanimare, în funcţie de transport. Eu chiar am fost zilele trecute la Ljubljana, unde ştiu că ei au 150 de cazuri, ştiu că se operează 150 de cazuri, deci ştiu că intervin chirurgical la toate cazurile. Noi n-am reuşit încă lucrul acesta, dar poate se vor mai crea 1-2 centre şi poate vom reuşi să intervenim medico-chirurgical la toţi pacienţii în timp.

Întrebare: Recent, medicii italieni au venit în România pentru mai multe operaţii aici, la Marie Curie...

Da, pentru că ne propunem tratarea unui număr cât mai mare de copii, pentru că cei din Târgu Mureş nu făceau faţă numărului mare de solicitări şi foarte multe cazuri plecau în afara ţării pentru că nu putea fi trataţi aici. Au început cu acele cazuri mai simple, dar au avansat şi au mers la lucruri destul de complicate. Chiar nu ne aşteptam la lucrul acesta.

Întrebare: Despre secţia de terapie intensivă, al cărei şef sunteţi şi care a fost refăcută aproape de la zero, puteţi să spuneţi că este „ca afară“?

Păi, ştiţi ce au spus italienii? Au spus că ei nu au aşa ceva în ţara lor şi că treaba pe care am făcut-o este extraordinară. Ministrul nostru al Sănătăţii a spus că am făcut o treabă bună. Evident că este o secţie care ar trebui replicată, multiplicată. Adică, să mai pui o sală de operaţie, să măreşti reanimarea.

Întrebare: Câte săli de operaţii sunt?

O singură sală de operaţii şi una singură de cateterism. Ca să poţi face 500-600 de cazuri pe an, ceea ce ar fi un lucru extraordinar, ar trebui să avem două săli de operaţii şi zece paturi la reanimare. Deja există o schiţă de proiect cum să se mărească reanimarea şi pentru a doua sală de operaţii. Deci suntem pe drumul cel bun, ca lucrurile să capete contur, iar în câţiva ani lucrurile să fie foarte bune.

Întrebare: Aţi avut multe ocazii de a rămâne în străinătate. Aţi primit solicitări la clinici performante, pe salarii foarte mari. De ce n-aţi făcut-o? Ba mai mult încercaţi să-i convingeţi pe alţi medici români de succes care lucrează în străinătate să se întoarcă în ţară.

Mi s-au întâmplat şi mie lucruri pe dos. Orice medic tânăr are un vis: să plece afară. Am fost în 2000, în SUA, şi într-un fel, mi-a cam rămas inima acolo. Apoi am primit o ofertă să rămân la o clinică din Louisville, unde ar fi trebuit să termin rezidenţiatul. Am zis imediat „da, da, da, sigur că da“, pentru că mi se părea ceva extraordinar. Numai că soţia mea nu şi-a dorit aşa ceva, aşa că nu am mai rămas. Şi am mai avut o şansă extraordinară să rămân în Anglia, însă plecasem cu un grant european acolo şi mă dusesem să învăţ prin 2003. Erau nişte lucruri mai neconvenţionale pe care vroiam să le învăţ. Toţi credeau că am să rămân acolo. Nimeni care stă acolo mai mult de o lună nu se mai întoarce acasă. Piaţa de muncă din Anglia este foarte deschisă şi eşti primit imediat, ai salariu foarte bun. Eu m-am întors acasă pentru că îmi dădusem cuvântul că mă întorc să aplic tot ceea ce învăţasem în străinătate. Şi asta s-a şi întâmplat şi a fost foarte bine. Lucrurile au început să se schimbe şi să se mişte imediat, am primit un tir de aparatură din Belfast şi mi-am făcut treaba, iar impactul a fost foarte mare şi mi-a fost foarte greu să mai plec şi să mă gândesc la alte lucruri. Şi am mai primit şi alte oferte, după aceea, dar am spus un hotărât nu. Trebuia să fac treabă aici.

Întrebare: Aţi reclamat de multe ori un vid în practica medicală referitor la cum este privită pediatria faţă de medicina pentru adulţi. Adică o anexă.

Da, am reclamat că pediatria este cea mai văduvită dintre disciplinele universitare. Nu este nici un secret că nu există supraspecializări. Adică, faci o specializare, dar nu există nefrologie pediatrică, oncologie pediatrică etc. Un medic care a făcut toată viaţa gastroenterologie pediatrică este mult mai bun. Ca să nu mai vorbim de cardiochirurgie pediatrică. Există păreri şi păreri. Adică unii zic că un medic trebuie să ştie să opereze şi adulţi, şi coronar ca să poată să ajungă să opereze nou-născuţi, iar alţii spun că nu, întrucât chirurgia pediatrică este totalmente altă meserie.

Întrebare: Credeţi că a venit timpul să ne tratăm copiii acasă, nu în străinătate?

Noi aşa am vrea. Dar noi, ca medici, trebuie să dovedim ceea ce facem pentru ca părintele să capete încredere. Sunt foarte multe servicii medicale de la noi în ţară la care rata de mortalitate şi de morbiditate este aceeaşi ca cea a ţărilor mari din Europa. Dar sunt şi servicii care nu sunt performante sau pur şi simplu nu sunt oferite. Şi atunci, ce ai face în locul unui părinte disperat care vede că aici nu îşi poate salva copilul, dar o poate face în alt colţ de lume? Este în natura lucurilor să facem ce e mai bine pentru noi. Dar lucrurile trebuie să fie legate în anumite servicii.

Întrebare: Ce le-aţi zice părinţilor care vor să-şi ducă copiii în străinătate?

Că trebuie, în primul rând, să se informeze. Şi nu de pe net, deşi este prima informaţie la îndemână, cu lacunele, capcanele şi exagerările ei. Trebuie să ştie foarte bine ce să întrebe: câte cazuri aţi avut, câte rezolvate, câte decese. Să întrebe medicul sau asistenta: aţi mai făcut lucrul acesta?

Întrebare: Cu ce gen de afecţiuni v-aţi confruntat în ultimii doi ani?

În primul rând, avem probleme chirurgicale, pentru că în Bucureşti sunt două centre de chirurgie neonatală la Grigore Alexandrescu şi la noi şi avem mai multe cazuri, pentru că avem o infrastructură mult mai generoasă. Am toată patologia chirurgicală şi avem toate cazurile medicale posibile. N-am văzut nicăieri în lume o asemenea concentrare de cazuri.

Întrebare: Vi s-a întâmplat să aveţi ca pacient vreun copil care să vină cu şanse minime de supravieţuire şi să plece acasă bine sănătos?

Da, s-a întâmplat. Le spuneam părinţillor, „uitaţi, după carte nu se poate. Din experienţa noastră, din păcate, nu se poate să supravieţuiască”. Poate că uneori întindem coarda prea mult, încercând să dăm viaţă acolo unde este împotriva legilor medicinei. În alte ţări, sunt mai agresivi în a explica lucrurile părinţilor, că sunt inutile. Părinţii acceptă mult mai uşor un astfel de diagnostic în afara ţării.

Întrebare: Câţi copii se nasc în România cu defecte cardiace?

Între 1000 şi 2000 pe an, şi cam 300 se operează. O să ajungă şi la noi să crească numărul. Anul acesta o să fie 150 de copii operaţi.

Întrebare: Deci rata de supravieţuire este mai mare, decât, să zicem, acum 5 ani...

Se întâmplă două lucruri. Scade rata natalităţii şi, evident, scade numărul copiilor cu maladii de malformaţii congenitale de cord şi, în acelaşi timp, apar alte zone unde se operează aceşti copii. Una este spitalul nostru. Ei, şi crescând numărul intervenţiilor chirurgicale, evident că numărul celor care nu se operează este din ce în ce mai mic.

Întrebare: Când trebuie pus diagnosticul unei astfel de maladii?

Cât mai repede. Un diagnostic pus în primele luni de viaţă contează enorm. Este foarte importantă chirurgia in utero. S-a demonstrat, sunt o mulţime de studii, sunt sute de mii de copii: întârzierea diagnosticului creşte morbiditatea. Am prezentat la Ljubljana o metodă de screening foarte simplă pentru diagnosticul precoce al maladiilor pe cord: la o zi după ce s-a născut, copilului i se pune un monitor pe deget. E foarte ieftin, e foarte rapid. Se cheamă test screening. E la fel ca acea metodă cu picătura de sânge recoltată din deget. Deja se încearcă în anumite locuri din ţară să se facă. Chiar şi la o maternitate din Bucureşti. Este o metodă care se adresează copiilor născuţi normali, fără patologie. Şi aşa, fiecare copil născut ar trebuie diagnosticat în maternitate.

Chiar şi azi am o problemă importantă care mă dă peste cap. Trec peste toate. Merg mai departe. N-am ce face. Trebuie. Sunt un om optimist.