Cele mai frecvente probleme în relaţia părinţi-copii. Soluţiile psihologului
Meseria de părinte este una dintre cele mai grele, potrivit multora. Psihologul clinican Mădălina Lincă vorbeşte despre principalele conflicte care apar între copii şi părinţi şi oferă câteva sfaturi de gestionarea acestora.
Este unanim acceptat că „meseria” de părinte se învață cel mai greu, atât din greșeli, cât și din reușite. Relația părinți-copii se construiește în timp, iar calitatea ei depinde de toți protagoniștii, părinți și copii. În această construcție întâmpinăm o serie de dificultăți, obstacole și provocări, în funcție de vârsta, temperamentul și personalitatea copiilor, dar și în funcție de stilul personal și de parenting al părinților.
Relația părinți copii se observă diferit și se analizează în funcție de cultura din care provine și în care trăiește familia respectivă, de mediul socio-economic și de educația celor din relație.
Dintre cele mai comune probleme care apar în relația părinți copii amintim: lupta copilului pentru câștigarea autonomiei, care se manifestă mult mai devreme decât suntem tentați să credem. Primul teren de luptă poate fi legat de alimentație, atunci când copilul începe să exprime nevoia de a deține din ce în ce mai mult control legat de cât mănâncă sau ce alege din ceea ce i se oferă. Părinții pot resimți cu mare dificultate refuzul copilului de a mânca sau alte forme de negativism.
Rivalitatea între frați este o permanentă sursă de conflict în familie. Deși, cel mai adesea, copiii își rezolvă singuri conflictele dintre ei, părinților le este foarte greu să nu intervină luând apărarea unuia sau altuia. Dacă ne gândim la o familie recompusă, lucrurile se complică și mai mult. De cele mai multe ori, copiii se luptă tocmai pentru atenția părinților, iar când părinții intervin între copii, scopul luptei este atins.
În vreme ce iubirea se asumă ca o axiomă, stabilirea regulilor și respectarea limitelor reprezintă un factor generator de conflicte atât între părinte și copil, cât și între părinți. Disciplina este al doilea factor organizator de care părintele trebuie să țină seama. Este nevoie ca regulile casei să fie stabilite și agreate de ambii părinți, comunicate și susținute ori de câte ori este nevoie. Disciplina nu înseamnă pedeapsă, ci presupune multă învățare. Ea are are ca scop dobândirea controlului de sine, care se realizează în timp și se păstrează cu efort susținut pe tot parcursul vieții. Disciplina înseamnă fermitate din partea părinților, dar implică și flexibilitate, în sensul în care limitele sunt stabilite în funcție de vârsta și nivelul de dezvoltare al copilului. Este important ca părinții să le comunice copiilor în mod clar așteptările lor, astfel încât aceștia să înțeleagă consecințele acțiunilor sau atitudinilor pe care le manifestă.
Din cauza ritmului de viață alert și a programului încărcat atât al părinților, dar, mai nou, și al copiilor, timpul petrecut în familie este foarte limitat. Acest fapt de viață generează frustrare și limitează comunicarea dintre copii și părinți. Organizarea activităților zilnice pentru a crește timpul petrecut cu familia dă șansa exprimării atât a emoțiilor pozitive, cât și a celor negative și menține o atmosferă echilibrată în familie.
Lipsa comunicării sau comunicarea ambiguă, fracturată, între părinți și copii poate duce la neînțelegeri și conflicte. Este important ca familia să creeze un mediu resimțit ca suficient de sigur, în care copiii să se simtă îndreptățiți să își exprime gândurile, sentimentele și să poată protesta fără a se teme de represalii.
Presiunea referitoare la performanțele academice ale copiilor poate fi o altă sursă de tensiune în familie, copiii simțindu-se valorizați numai pentru reușitele lor școlare. Nu orice părinte poate suporta micile ratări ale copilului său, pe care le poate transforma în adevărate răni narcisice. Succesul copilului nu este reprezentat de suma notelor sale. Există și alte activități sau hobby-uri care pot constitui adevărate surse de dezvoltare și de reușită în viața unui copil.
Dificultățile financiare pot afecta dinamica întregii familii, mai ales atunci când copiii sau adolescenții și uneori chiar părinții nu înțeleg limitele și prioritizează bunăstarea materială.
Conflictele între părinți, separarea sau divorțul reprezintă surse generatoare de suferință pentru întreaga familie, cu efecte și la nivelul relației părinte copil. În situațiile de divorț, cel mai complicat pentru un copil este să fie menținut într-un conflict de fidelitate sau să devină „obiectul” luptei dintre părinți.
Nu numai apariția problemelor în relația părinți-copii, ci și rezolvarea lor depinde de factorii socio-culturali și economici, care pot accelera sau încetini ieșirea dintr-o situație dificilă sau dintr-o perioadă mai zbuciumată pentru copil, adolescent sau părinte. Ori de câte ori eforturile părinților devin greu de susținut, este indicat ca aceștia să caute ajutor în familie sau în comunitate, sub forma unui sprijin sau a unei consilieri psihologice individuale sau de familie.
Psihologul poate ajuta părinții, precum și alte persoane care se ocupă de copii, să-i înțeleagă mai bine în funcție de etapa de creștere în care se află, să gestioneze dificultățile cu care aceștia se confruntă, cu scopul de a preveni suferinţa psihică inutilă şi de a debloca posibile bariere în dezvoltare.
Cât contează implicarea părintelui în dezvoltarea emoţională a copilului?
Pe lângă un mediu care să îi asigure hrană și siguranță, stimulare și interacțiune socială, un copil are nevoie de căldură umană, de iubire și de înțelegere emoțională. Încă de la naștere, bebelușul este o ființă care comunică prin intermediul corpului/comportamental, dar și emoțional/afectiv. Capacitatea părintelui de a atribui sens comportamentelor bebelușului, de a-i oglindi emoțiile, este vitală pentru copil și constituie bazele dezvoltării emoționale a acestuia. Cu alte cuvinte, nivelul înțelegerii și al comunicării emoționale dintre părinte și copil este cel mai important nivel în devenirea noastră ca ființe psihice.
Dezvoltarea emoțională a copilului nu poate fi separată de dezvoltarea sa fizică. De pildă, dezvoltarea limbajului permite o comunicare mai bună între părinte și copil, dezvoltarea motorie crește progresiv autonomia copilului și îi permite o exprimare comportamentală mai amplă și mai sofisticată în același timp. În timp ce dezvoltarea fizică este vizibilă și ușor mărurabilă, dezvoltarea emoțională este mai sinuoasă, cu suișuri și coborâșuri care îi pot speria pe părinți. Aceste dezechilibre temporare pot destabiliza întreaga familie, dar odată ce sunt înțelese de părinți, pot fi depășite cu mai puțină dificultate și alarmă.
În familie, copilul observă comportamentele părinților și învață să decodifice reacțiile emoționale exprimate, dar el are un oarecare acces și la cele neexprimate. Modul în care părintele își gestionează stresul, furia sau tristețea poate servi ca exemplu pentru copii în exprimarea propriilor emoții. Părinții își pot da voie să manifeste în fața copiilor și emoții care au legătură cu teama, vulnerabilitatea, invidia sau durerea, pentru a dezvolta capacitatea psihică a celor mici de a identifica și tolera astfel de trăiri.
Pe măsură ce copilul crește, părintele începe să introducă vrând-nevrând scurte momente de așteptare sau separare, ceea ce conduce la o creștere a capacității copilului de a tolera frustrarea. De asemenea, ajutorul oferit copilului pentru a gestiona schimbările și separarea poate contribui la dezvoltarea unei reziliențe emoționale. Această abilitate este esențială pe măsură ce copiii cresc și se confruntă cu provocări diverse în planul realității de zi cu zi.
În plus, ascultând cu atenție și empatie poveștile și relatările copiilor, fiind atenți la emoțiile exprimate de aceștia, părinții îi pot ajuta să se înțeleagă pe sine și să-i înțeleagă pe alții, dezvoltându-și, la rândul lor, abilitățile de empatie.
În concluzie, prin oferirea sprijinului emoțional și crearea unui mediu sigur și afectuos, părinții pot contribui la construirea încrederii și securității emoționale a copilului. Copiii care se simt în siguranță atât fizic, cât și la nivel emoțional, sunt mai echipați pentru a explora cu succes lumea și pentru a folosi abilitățile sociale dobândite în realațiile cu cei din jur.
