Nu accepta să ţi se pună etichete!

Locuitorii din Wemmick, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Acesta îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălţime se vedea întreg satul.

Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau pălărie, alţii şapcă. Însă două lucruri le erau comune: toţi erau făcuţi de acelaşi tâmplar şi trăiau în acelaşi sat.

De dimineaţa până seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cutie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe străzile satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt.

Omuleţii drăguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline negre. Tot steluţe primeau şi cei talentaţi; unii puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sării peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântece frumoase. Acestora toată lumea le dădea steluţe aurii.

Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe…. Ori de câte ori primeau câte o steluţă se simţeau atât de bine încât îşi doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una..

Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline negre. Pancinello era unul dintre aceştia din urmă.

Tot timpul încerca sa sara cat mai sus, ca altii dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai multe buline pe el.

După un timp avea atât de multe încât nu mai voia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălăria sau o să calce într-o baltă… şi imediat o să primească bulinuţe.

Adevărul este că avea atât de multe buline încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără niciun motiv.

„Merită mulţimea asta de buline negre”, îşi spuneau omuleţii unii altora. „Este clar că nu e bun de nimic!”

Nu crede ce spun alţii despre tine!

După un timp, Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el:

„Aşa este, nu sunt bun de nimic!”, îşi spunea el. În rarele dăţi când ieşea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simţea mai în largul lui.

Într-o zi, se întâlni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atât. Era o fată pe nume Lucia.

Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea! Încercau numai că nu rămâneau lipite, cădeau. Fiindca nu avea nicio bulină unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar nici una nu stătea lipită. Alţii însă o priveau cu dispreţ fiindcă nu avea nici o stea şi atunci voiau să îi lipească o bulină dar şi aceasta cădea imediat.

„Ca ea vreau să fiu”, îi trecu prim minte lui Pancinello.

„Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalţi!” Aşa că, o intrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nicio etichetă.

„Nu este mare lucru”, îi răspunse ea. „În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli.

„Pe Eli?”

Cum să scapi de etichetare

„Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier.”

„Dar de ce?”

„Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!” Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.

„Dar crezi că-i va face plăcere să mă vadă?”, strigă el dupa eă. Însă Lucia nu-l mai auzii. Aşa că, Pancinello se întoarse acasă, se aşeză la fereastră şi începu să se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celălalt.

„Dar nu este drept!”, spuse el supărat. Şi plecă la Eli..

Ajuns acolo, Eli îl văzu.

„Hmm…”, murmură meşterul îngândurat, în timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.

„Se pare că ai adunat ceva etichete…”

„Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!”

„Pancinello, mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi despre tine!”

„Chiar nu-ţi pasa?”

„Nu, şi nici ţie nu ar trebui să-ţi pese! Cine sunt ei – să împartă etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Eu cred că eşti o persoană tare deosebită!”

Fiecare dintre noi este deosebit!

Pancinello începu să râdă: „Eu, deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce.. De ce aş însemna ceva pentru tine?”

„Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!”

„Dare de fată de ce nu se prind etichetele?”

„Fiindca a hotârat că nu este important ce gândesc alţii despre ea. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi!”

„Cum adică?”

„Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante”

„Cred că Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate!”, spune omuleţul. Şi chiar în clipa aceea a căzut de pe el o bulină…

Fii autentic!

Puţină cumpătare, empatie, privirea din mai multe unghiuri a situaţiei şi nu în ultumul rând, preocuparea pentru propria persoană şi viaţă, introspecţia şi interesul pentru înţelegerea şi autodescoperirea personală, a construirii propriei fericiri ar duce poate la mai puţină stigmatizare, la descurajarea oamenilor preocupaţi în a eticheta, descuraja, chiar de a bloca împliniri de visuri!

Puţină cumpătare şi îngăduinţă faţă de noi şi de ceilalţi! Puţin mai multă apreciere pentru originalitate, unicitate!

Fii real! Fii atutentic! Fii deosebit! Fii fericit!