INTERVIU Neurolog Mîndruţă: „Electroencefalograma, singurul test care indică tipul de criză epileptică”

Statisticile oficiale cu privire la incidenţa cazurilor de epilepsie în România nu reflectă în totalitate situaţia reală, pe de o parte deoarece mulţi dintre cei care suferă de această afecţiune refuză să-şi declare statutul din cauza prejudecăţilor şi, pe de altă parte, deoarece există cazuri în care epilepsia nu a fost diagnosticată ca atare, iar pacienţii trăiesc fără să primească medicaţia adecvată. Ce dificultăţi pot apărea în diagnosticarea epilepsiei? Cu ce alte boli poate fi confundată? Epilepsia face parte din categoria afecţiunilor neurologice cu o probabilitate crescută de diagnosticare greşită, în principal deoarece această denumire nu desemnează un singur tip de manifestări şi caracteristici clare, ci o serie de sindroame epileptice cu diferite cauze şi manifestări, ce necesită abordări terapeutice diferite. Mai mult, definiţia acesteia şi clasificarea crizelor epileptice sunt în continuă evoluţie, corelată cu cele mai noi cercetări şi cu dezvoltarea tehnologiei medicale. Trebuie înţeleasă importanţa diferenţierii crizei epileptice de boala în sine. Nu orice criză este de natură epileptică şi nu orice criză epileptică presupune, automat, diagnosticul de epilepsie. Înainte de un even-tual diagnostic de epilepsie, trebuie stabilit în mod corect diagnosticul de criză epilepticţ. Ulterior, pe baza acestui prim diagnostic şi a celorlaltor teste implicate, poate fi stabilit un anumit sindrom epileptic. Erorile în diagnosticare pot însemna atât confundarea epilepsiei cu alte boli, cât şi confundarea altor boli cu epilepsia. Acest lucru se întâmplă deoarece crizele pot fi asociate şi altor tipuri de afecţiuni, iar manifestările epilepsiei pot fi atribuite unor alte cauze. Tocmai pentru că epilepsia reprezintă o tulburare complexă, diagnosticarea presupune mai multe etape, pentru un tablou complet şi o interpretare corectă. Afecţiunile care prezintă manifestări ce pot fi confundate cu epilepsia sunt variate, de la afecţiuni cardiace, precum sincopa până la afecţiuni psihologice, precum atacurile de panică, sau tulburări de somn, ca narcolepsia. De asemenea, diabetul, tulburările echilibrului electroliţilor în corp, migrena sau tulburările neurologice, precum sindromul Tourette, pot provoca simptome similare crizelor epileptice. Pe de altă parte, crizele epileptice care nu sunt diagnosticate corect pot fi confundate cu afecţiuni psihiatrice (din cauza modului în care se manifestă) sau cu tulburări ale nivelului electroliţilor din sânge. Ce teste sunt necesare pentru a se pune corect diagnosticul de epilepsie? Primul pas şi cel mai important în stabilirea corectă a diagnosticului de epilepsie presupune identificarea crizei drept epileptică sau de altă natură. Diferenţa majoră între o criză epileptică şi altfel de crize este că prima e întotdeauna provocată de o perturbare a circuitelor electrice ale creierului (din cauze care pot fi sau nu cunoscute). Crizele asociate altor tipuri de afecţiuni nu pornesc în creier, ci sunt o consecinţă a altor dereglări fiziologice. Deşi examenul clinic este important în diagnostic, acesta poate să nu releve date importante pentru diagnosticul epilepsiei, însă discuţia cu pacientul şi cu aparţinătorii este extrem de importantă când specialistul trebuie să afle cât mai multe detalii despre modul de manifestare a crizei, de la context, mod de debut, manifestări asociate şi simptome post-criză. Tot în această etapă este analizat istoricul personal şi familial şi se realizează analize de sânge sau alte tipuri de teste (EKG) pentru eliminarea suspiciunilor de alte afecţiuni. Când probabilitatea de criză epileptica este foarte crescută, electroencefalograma (EEG) este testul care arată dacă activitatea creierului este perturbată şi unde este localizată perturbarea, altfel spus de unde porneşte criza epileptică. EEG-ul presupune dispunerea unor electrozi pe capul pacientului, care vor înregistra semnalele electrice emise de acesta, afişate sub forma unui grafic computerizat. Criza epileptică se manifestă ca o descărcare electrică bruscă. Aceasta afectează anumite funcţii şi capacităţi, în funcţie de localizare şi tipologie. EEG-ul înregistrează activitatea electrică a creierului. EEG-ul este fundamental în stabilirea tipului de criză. Crizele focale (denumite anterior crize parţiale) afectează doar o anumită parte a creierului şi încep într-un anumit focar, în timp ce crizele generalizate, cu pierderea conştiinţei, afectează ambele emisfere de la debut. La rândul lor, crizele focale şi generalizate sunt de mai multe tipuri şi fiecărui tip îi poate fi asociat un aspect EEG specific, identificat de specialistul neurolog. Ce erori încetinesc tratamentul epilepsiei? Stabilirea exactă a tipului de criză şi a modului de manifestare este esenţială pentru diagnosticarea corectă şi alegerea medicaţiei adecvate. Monitorizarea EEG se poate realiza în diferite stări, în stare de veghe, de somn sau de privare de somn, pentru un tablou cât mai complet al activităţii cerebrale şi al perturbărilor asociate crizelor epileptice. Spre deosebire de testele de imagistică cerebrală (RMN sau CT), care evaluează structura creierului şi sunt necesare pentru eliminarea probabilităţii unor leziuni cerebrale, EEG este singurul test pentru înregistrarea activităţii cerebrale şi pentru diferenţierea tipului de criză epileptică. Epilepsia este diagnosticată corect numai pe baza existenţei confirmate a crizelor epileptice susţinute de rezultatele monitorizării EEG. Pentru stabilirea tratamentului, este necesară confirmarea diagnosticului, a etiologiei bolii (simptomatică sau fără o cauză cunoscută) şi a formei crizelor (focale sau generalizate).