Dr. Vlad Stroescu: „Mulţi dintre noi suferim de o afecţiune psihică şi nici nu bănuim“

1 2 jpg jpeg

Click! Sănătate: Statisticile arată că, în ultimii ani, a crescut numărul persoanelor cu tulburări psihice din ţara noastră. Care sunt principalele astfel de afecţiuni întâlnite la români?

Dr. Vlad Stroescu: Statisticile pot fi înşelătoare. Ceea ce a crescut, în primul rând, e capacitatea noastră de a diagnostica tulburările psihice – ceea ce e un lucru foarte bun. Asta înseamnă, pe de o parte, că avem unelte mai bune de depistare (cum e în cazul autismului), iar pe de alta – că oamenii au reţineri mai puţine în a cere ajutorul atunci când e nevoie, sau, altfel spus, că stigmatizarea suferinţelor psihice scade, iar conştientizarea lor creşte, foarte încet, dar sigur.

Mai avem însă un drum lung până acolo. Şi, desigur, există o armonie între condiţiile sociale şi tulburările psihice: pe perioada crizei economice, tulburările de anxietate s-au înmulţit considerabil; există o corelaţie directă între rata şomajului şi rata sinuciderilor etc.

Românii nu sunt scutiţi sau imuni la nicio problemă comportamentală, de la marile psihoze la dependenţa de jocuri de noroc, trecând prin faimoasele atacuri de panică din care, eu unul, întâlnesc mai multe în fiecare zi la cabinet. Ele sunt probabil cele mai frecvente în practica ambulatorie obişnuite, şi adesea sunt cauza surmenajului şi presiunii sociale combinate (şeful vrea rezultate imediate, familia pune multă presiune, băncile îşi revendică ratele etc.)

C.S.: Există un mit potrivit căruia dacă mergi la psihiatru eşti nebun. Cum îl comentaţi?

V.S.: Pentru mine, ca psihiatru, „nebun“ nu este un diagnostic şi nu are o semnificaţie medicală. Pentru mine, ca om obişnuit, e o insultă, o unealtă a discriminării. Există, fără îndoială, ideea de-abia conştientă că psihiatrul e cel care se ocupă cu elementele nedorite ale societăţii (cele care nu merg la închisoare), cel care le ţine departe de lumea civilizată. Aceasta este o prejudecată gravă şi dăunătoare şi, din păcate, nu există nici pe departe suficientă activitate civică pentru a o combate.

Oamenii cu suferinţe psihice, chiar dacă au schizofrenie, nu sunt nişte extratereştri periculoşi, ci sunt la fel de asemănători cu noi ca oricine altcineva, au sentimente, dorinţe, dureri. Doar că adesea sunt şi în dificultate socială, şi nu doar din cauza bolii, ci în bună măsură datorită discriminării şi stigmatului social. Acestea fiind zise, nu trebuie să ai halucinaţii şi idei delirante ca să fie nevoie să mergi la psihiatru.

Mulţi dintre noi suferim de o afecţiune psihică şi nici nu bănuim, cum ar fi dependenţa de tutun, insomnia, anxietăţi, fobii şi adicţii diverse. Circa o cincime din populaţie suferă de o tulburare depresivă la un moment dat. Nu e vreo ruşine să te ocupi de ele, din contră, e lucrul care trebuie făcut.

C.S.: Ce cauzează depresia şi cum ajutăm o persoană cu o astfel de problemă?

V.S.: Depresia e o etichetă vastă care acoperă un spectru larg de suferinţe. E foarte greu să-i precizăm o etiologie, adică să-i găsim o cauză aşa cum găsim un microb în cazul pneumoniei. În depresie, există modificări la toate nivelurile de realitate ale vieţii: genetice, biochimice, psihologice, existenţiale, sociale, chiar şi istorice, dacă vreţi.

Cum ajutăm un om cu depresie? Cu empatia de care vă ziceam adineauri. În primul rând, ascultându-l. E deja foarte mult şi foarte greu: e dificil să asculţi fără prejudecăţi, fără să fii tentat să întrerupi şi să dai sfaturi care ţie ţi se par evident sau de bun-simţ, să recunoşti că nu eşti tu cel aflat în suferinţă şi că ai nevoie de timp ca să înţelegi. Nu e uşor să asculţi gândurile de moarte sau sinucidere ale cuiva, dar dacă eşti în stare să faci asta, pur şi simplu să asculţi, ai scăzut în mod semnificativ riscul de suicid doar fiind un bun confident. Apoi, depinde de relaţia în care te afli cu acel om.

Cel mai greu îi e familiei. Cei dragi pot şti prea multe şi fi orbi în acelaşi timp. Cei dragi vor accepta cel mai greu că nu eşti bine. Cei dragi vor suferi cel mai mult alături de tine. Dar sunt şi cei care pot face cel mai mult. Însă nu există o reţetă prestabilită pentru toată lumea. Nu există manuale despre cum să fii un bun prieten sau un bun partener de viaţă.

Nu e chiar atât de greu dacă accepţi că nu trebuie să fii singur, că nu eşti un om slab dacă nu reuşeşti să te abţii prin propria voinţă, că un caracter puternic şi o voinţă de fier înseamnă, din contră, să faci tot ce trebuie ca să fii bine, inclusiv să ceri ajutorul profesioniştilor. Dependenţele sunt probleme medicale care produc inclusiv modificări chimice şi chiar structurale la nivelul creierului profund, nu sunt o „bătălie spirituală“ sau imaginară şi atât.

Lupta împotriva dependenţelor e întotdeauna una de echipă şi sunt mulţi oameni implicaţi. Şi e cel mai adesea una de durată, dar oricine, oricând are şansa la vindecare – nu mi-e frică să folosesc cuvântul vindecare în acest caz. Doar că tratamentul oricărei dependenţe înseamnă o schimbare de viaţă, şi orice schimbare e dificilă, pentru că primul instinct al unui organism viu este cel homeostatic, de opunere la schimbare. Dar organismele vii au şi instinctul de a evolua spontan către mai bine, de a se vindeca, de a progresa.

Există mai multe stadii ale schimbării, teoretizate cândva de cercectători ai alcoolismului: precontemplare, contemplare, hotărâre, acţiune, menţinere şi terminare. Hotărârea e momentul de răscruce: dacă hotărăşti că vrei să fii mai bine, restul sunt detalii, chiar dacă laborioase. Nu trebuie să organizezi tu îngrijirile, du-te la primul specialist disponibil, că e psihiatru, psihoterapeut sau „adictolog“, e de datoria noastră să lucrăm apoi împreună şi să te îndrumăm mai departe.

CV

Absolvent Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“, Bucureşti;

Psihiatru în departamentul de Psihiatrie de urgenţă şi legătură şi în Centrul de primire şi criză, Spitalului general din Metz, Franţa (2009-2010);

Psiholog la Centrul de Psihiatrie şi Psihoterapie Mindcare, Bucureşti.