Una dintre principalele probleme pe care stomatologii trebuie să le trateze este apariţia edentaţiilor (lipsa totală sau parţială a dinţilor), chiar şi la pacienţi cu vârste fragede.

Medicii stomatologi atrag atenţia asupra importanţei alegerii tratamentului potrivit în vindecarea edentaţiilor, prin implanturi, punte sau proteza dentară, fiecare procedeu având propriiile caracteristici şi etape de vindecare.

Medicii stomatologi se confruntă adesea cu diferite forme de edentaţii. În sens clinic, edentaţiile sunt un spaţiu existent la nivelul arcadei dentare, apărut în urma extracţiei dentare. Fiind o patologie care afectează sanatatatea dinţilor, tratamentul edentaţiei trebuie început încă din primele faze pentru a evita apariţia patologiilor secundare extracţiei, precum migrarea dinţilor vecini şi antagonişti care au tendinţa de a închide breşă sau resorbţia osoasă accentuată.

Implantul dentar, puntea dentară, proteză parţială mobilizabila scheletata sau proteză mobila totală sunt soluţiile existente în caz de edentaţii.

Implantul dentar

Tratamentul optim pentru problemele de edentaţie este reprezentat de implantul dentar, o intervenţie nedureroasă, cu recuperare sigură şi rapidă, pe termen lung, având rata optimă de acoperire a spaţiilor edentate. Fiind un dispozitiv confecţionat din titan, material 100% compatibil cu organismul uman şi cu o formă conică semănătoare cu rădăcinile dinţilor, implantul are rolul de substituent perfect al rădăcinii dentare.

Procedura implantului dentar constă în construirea unei suprastructuri, o coroană de acoperire, care devine „dintele” vizibil în cavitatea bucală. Aceasta suprastructură poate fi metalo-ceramică sau din ceramică pe zirconiu, din care metalul şi zirconiul constituie structura de rezistenţă peste care se aplică ceramică astfel încât coroana va fi total fizionomica. Desigur, alegerea finală îi aparţine pacientului, în funcţie de dorinţele sale estetice. Totuşi, coroana pe zirconiu este cea mai indicată pentru zona frontală.

În ceea ce priveşte momentul înserării implantului, medicul chirurg care va efectua intervenţia decide când este momentul oportun. În funcţie de calitatea ţesutului existent, aceasta poate fi făcută fie imediat postextractional (în aceeaşi şedinţă în care a fost efectuată extracţia), fie la 2-3 luni de la extracţie. Următorul pas constă în aplicarea coroanei de implant, care poate fi pusă imediat după înserarea implantului sau după o perioadă de 3-4 luni, perioada dedicată osteointegrării, decizia finală de aplicare constând în calitatea osului şi stabilitatea primară a implantului în momentul înserării implantului.

Pentru situaţiile de edentat total (lipsa totală a dinţilor) nu mai este necesară înserarea unui număr de implanturi egal cu numărul dinţilor lipsa, ci se recomandă înserarea a 6-10 implanturi, numărul de coroane fiind cel care în mod fiziologic va exista în cavitatea bucală.

Proceduri dentare adiacente

Deşi implanturile dentare sunt varianta optimă în tratarea edentatiilor, pacienţii pot alege şi alte trei variante de proceduri, în funcţie de tipologia edentatiilor şi calitatea ţesutului.

În cazul edentatiilor intercalate, care au de o parte şi de alta a spaţiului edentat suficienţi dinţi, pacienţii pot opta şi pentru o punte dentară. Procedura constă în existenţa unor dinţi stâlpi, care vor fi acoperiţi de coroane solidarizate ce vor substitui breşă edentată. Totuşi, principalul dezavantaj al acestei proceduri constă în sacrificarea dinţilor limitanţi, întrucât aceştia trebuiesc şlefuiţi pentru aplicarea coroanelor de acoperire. Desigur, este o variantă potrivită în condiţiile în care dintii limitanţi nu sunt integri şi prezintă obturaţii coronare mari şi/sau obturaţii de canal.

Pentru edentaţiile terminale, pacienţii pot alege o altă variantă, şi anume proteză parţială mobilizabila scheletata. Cele mai uzitate sisteme sunt cele cu capse, culise sau telescoape. Procedura constă în acoperirea coronară a dinţilor limitanţi breşei edentate sau a tuturor dinţilor restanţi, în funcţie de întinderea breşei. Întrucât acţionează în timp ca un “cleşte de extracţie lent”, această procedură mobilizează dinţii limitanţi, determinând un grad avansat de resorbţie la nivelul osului din cauza gradului de înfundare a protezei. Altfel spus, acestea vor conduce în timp spre o edentaţie mult mai extinsă sau chiar totală. Un alt dezavantaj al acestei este dat şi de posibilitatea de a lipsi osul necesar înserării implantului.