Din ce în ce mai multe persoane trec pragul cabinetelor psihologilor în speranţa că vor găsi răspunsul la frământările interioare sau că vor scăpa mai uşor de o dependenţă cu care se luptă de ani de zile. Am stat de vorbă cu doamna Bogdana Bursuc, psihoterapeut, despre motivele care-i determină pe români să ceară ajutorul specialistului.

Care sunt principalele probleme pentru care vin românii la psiholog?

În primul probleme de anxietate, mai exact atacuri de panică, probleme legate de depresie sau de viaţa de cuplu şi lucruri legate de copii. În general, vin tineri în jurul vârstei de 21-25 de ani, apoi sunt cei în jur de 35-40 de ani. Cei mai în vârstă sunt mai reticenţi să treacă pragul cabinetului psihologic, iar dacă vin, o fac din dorinţa de a scăpa de o dependenţă.

Românii ajung la psiholog atunci când simt nevoia de o transformare sau trec printr-o experienţă importantă, cum ar fi un divorţ, o perioadă mai stresantă la serviciu sau o nemulţumire legată de locul de muncă. În general, trebuie să se întâmple ceva, iar principalul lucru care-i determină să caute ajutor este o stare emoţională proastă, după ce au încercat ei să-şi revină sau au cerut sfatul prietenilor, dispoziţia lor nu s-a ameliorat şi atunci au decis să meargă şi la psiholog. Dacă sunt în perioade în care trebuie să ia o decizie, vin să audă o părere imparţială.

Cât de adevărat este mitul că la psiholog ajung doar persoane care au probleme psihice?

Oamenii au început să fie mai deschişi şi nu mai asociază psihologul cu o problemă de sănătate. De obicei, se raportează că „mă duc să discut cu cineva pentru că situaţia în care mă aflu este dificilă şi eu nu pot să o gestionez, am nevoie de idei noi, deoarece tot ce am făcut până acum nu a funcţionat şi trebuie să discut cu un specialist ce să fac“. Ei nu se raportează ca la un control sau ca la un diagnostic, ci ca la o problemă de viaţă.

Foarte puţini se gândesc la o singură vizită când vin la psiholog, ci măcar la 2-3 ori, pentru ca psihologul să cunoască situaţia, să se facă înţeleşi şi să explice prin ce trec. Oamenii sunt diferiţi. Unii preferă să vină la psiholog tocmai pentru a-şi dovedi că nu au probleme psihice, alţii gândesc invers şi se întreabă cu ce-i pooate ajuta pe ei o discuţie. Se confruntă cu atacuri de panică, cred că au nevoie de pastile şi consideră că dacă merg la psihiatru problema lor se rezolvă cu câteva pilule. Însă, tratamentul cel mai eficient pentru atacurile de panică sau pentru depresie constă şi în psihoterapie, pe lângă medicamente.

Este un fapt ştiinţific dovedit, iar psihologul sau medicul psihiatru, în funcţie de unde se prezintă persoana prima dată, va şti dacă este sau nu nevoie de medicaţie. Pastilele diminuează simptomele, însă acestea sunt ca vârful unui iceberg, adică problema este tratată temporar. În momentul în care se intră într-o altă etapă a vieţii sau se revine la vechile obiceiuri, simptomele pot reapărea.

Când este recomandată terapia în familie?

Membrii familiei influenţează foarte mult dezvoltarea şi simptomatologia persoanei în cauză. La copii, şi părinţii trebuie neapărat să fie consiliaţi. Se spune că atunci când un copil are o problemă, pacienţii sunt de fapt părinţii, pentru că modurile în care acţionează copilului sunt generate şi întreţinute de modul în care părinţii reacţionează. Din acest motiv, şi părinţii trebuie să-şi schimbe comportamentul.

Terapia în familie este recomandată şi în situaţii în care o persoană are o problemă de sănătate mentală, iar ceilalţi membri ai familiei îi întreţin aceste probleme, în sensul că o ajută prea mult, iar ea intră în rolul de bolnavă şi are nişte beneficii secundare. Atunci familia trebuie să înţeleagă cum trebuie să reacţioneze şi ce lucruri trebuie să schimbe.

Cum poate ajuta psihologul un cuplu?

Este importantă agenda cu care cei doi vin la şedinţe. Dacă vin doar ca să le dea psihologul dreptate şi să afle cine este de vină şi cine nu, în cazul lor terapia nu o să funcţioneze. De asemenea, dacă cer ajutorul doar pentru a-şi demonstra că nu mai au nicio şansă, din nou terapia va fi fără rezultat. Foarte mulţi ajung în cabinetele psihologilor după ani de probleme, tensiunile sunt vechi şi vin ca o ultimă soluţie, doar ca să spună că nu au apelat şi la psiholog. Consilierea funcţionează doar când realmente cei doi îşi doresc să salveze relaţia.

Terapia le dezvăluie care sunt nevoile lor emoţionale şi maniera în care răspund la nevoile emoţionale ale celuilalt. De cele mai multe ori, în cuplu, noi nu mai vedem pădurea de copaci. Ne certăm de la o cană sau din cauza unei întârzieri, dar, la bază, fiecare dintre noi avem nevoia să ne simţim importanţi şi că ne putem baza pe persoana de lângă noi.

Trebuie să ne simţim iubiţi şi să avem încredere în parteneri. Foarte frecvent, noi nu îndrăznim să ne exprimăm de teamă să nu fim vulnerabili, să nu fim răniţi şi nu ne asumăm nişte riscuri. Terapia de cuplu este un mediu securizat, în care cei doi sunt ghidaţi astfel încât să-şi poată exprima nevoile, iar partenerul să poată să le cunoască şi să răspundă la ele. Partenerii au adesea cele mai bune intenţii, deoarece noi nu vrem să ne rănim între noi, ci greşim pentru că pur şi simplu nu ştim, iar celălalt nu ne ghidează şi-i este frică să primească atât de mult de la noi şi să-i fie bine.

Din ce cauză se apucă tinerii de fumat?

Motivul cel mai frecvent este faptul că-şi imită părinţii. Ei sunt expuşi la comportamentul ăsta de mici, nu e ca şi cum brusc sunt curioşi sau găsesc soluţia asta la vârsta adolescenţei. Este o curiozitate care se creează deoarece văd foarte mulţi adulţi în jurul lor care fumează.

Părinţii spun „lasă-mă să termin ţigara şi apoi ne jucăm“ sau „lasă-mă un minut să mă relaxez şi după aceea te ajut la teme“ şi atunci copiii primesc mesajele acestea. În acelaşi timp, li se spune „pleacă de aici, nu sta în fumul meu de ţigară“ sau „asta e pentru oameni mari, nu pentru copiii“. Pe de o parte, ei văd adulţi care fumează şi o asociază cu o stare de bine, dar, pe de altă parte, pe ei nu-i lasă părinţii şi-i protejează ca şi cum ar fi ceva periculos. La nivel cognitiv se naşte un semn de întrebare. E ceva periculos, dar care este foarte plăcut? În momentul în care ating vârsta adolescenţei, ei împrumută comportamentul părinţilor. Ajung să spună „sunt foarte stresat, am nevoie de o ţigară“, iar acest discurs este specific adulţilor. Astfel, adolescenţii vor să pară adulţi şi adoptă fumatul ca pe o metodă care-i face să pară mai interesanţi în ochii celorlaţi.

Foarte importantă este expunerea lor ani şi ani de zile la comportamentul de a fuma ca ceva care este util, plăcut şi foarte adult. Un alt motiv care-i determină pe tineri să se apuce de fumat este dorinţa de apartenenţă la un grup. Dacă prietenii fumează, şi el poate începe acest lucru pentru a nu se simţi exclus. Încet-încet se instalează dependenţa. Dacă la început cred că pot renunţa oricând la acest obicei, în timp nu vor mai avea control.

De ce nu este adevărată afirmaţia că te poţi lăsa oricând de fumat?

Practic, renunţarea la fumat este posibilă atât timp când nu este instalată dependenţa, mai exact în primele luni la începerea acestui obicei. Nicotina este un drog, aşadar poate da dependenţă. Există trei tipuri de dependenţă. În cea biologică înseamnă că nicotina ajunge la creier în 7 secunde, extrem de rapid. Acolo funcţionează nişte receptori şi se descarcă dopamina, o substanţă care oferă o stare de bine. Aşadar, ori de câte ori voi dori să mă simt bine, voi simţi nevoia să fumez, deoarece creierul meu devine într-un fel leneş. Acest lucru se numeşte efect neuro-adaptativ, adică eu mă simt bine doar dacă creierul meu va fi stimulat de nicotină. El nu va mai secreta dopamină în mod natural, aşa cum era până atunci obişnuit.

Oamenii nu se mai pot regla emoţional şi simt nevoia să fumeze. În momentul în care nu mai au aport de nicotină, intră într-o stare de sevraj. Aceasta implică o stare foarte neplăcută de irascibilitate, nervozitate, instabilitate, un disconfort general emoţional. Dependenţa înseamnă că, la un moment, dat îmi trebuie o cantitate mai mare de nicotină deoarece apare toleranţa. Am nevoie de mai multă substanţă pentru a ajunge la aceeaşi stare de bine. Aceasta este dependenţa biologică. Urmează două rădăcini de dependenţă psihologică. Eu fumez în funcţie de activităţile vieţii mele, adică mă trezesc dimineaţa, beau o cafea şi fumez o ţigară, apoi mă urc în maşină sau intru le metrou şi îmi aprind o ţigară, vorbesc la telefon şi fumez. Practic, ori de câte ori facem activităţile acestea, voi simţi nevoia de o ţigară chiar dacă am fumat înainte şi biologic organismul nostru este plin de nicotină. Este vorba de pofta de nicotină. Am terminat de mâncat şi brusc mă apucă nevoie de o ţigară.

Cealaltă rădăcină de dependenţă psihologică presupune faptul că eu m-am obişnuit ca fumatul să-mi fie ca suport emoţional. De exemplu, organismul nostru nu poate să deosebească starea de nervozitate şi de agitaţie dată de sevraj de cea dată de emoţia aşteptării unui răspuns. Ori de câte ori voi avea o emoţie de acest gen, voi folosi ţigara ca să mă calmez pentru că am învăţat că, dacă fumez, starea aceasta trece. Astfel, dependenţa biologică şi cea psihologică se întrepătrund. Este o dependenţă foarte dificil de controlat, deoarece fumatul a fost permis oriunde şi oricând, iar voinţa nu mai ajută. Însă ce este voinţa? Sunt nişte gânduri antifumat. Însă, mult timp, eu am avut gânduri pro fumat, „ce bine mă simt“, „ce-mi place“.

De-a lungul timpului, am trăit multe experienţe pe care le-am depăşit mai uşor dacă fumam, iar dacă vreau să mă las de fumat trebuie să am gânduri negative despre ţigări. Le am teoretic, dar ca experienţă pe pielea mea nu le am. Oricât de multă voinţă aş avea, dacă nu am şi această experienţă negativă, e foarte greu să renunţ. Cei mai mulţi care vor să se lase de fumat sunt oameni maturi şi se luptă deja cu efectele negative ale fumatului pentru că s-au îmbolnăvit cu tot felul de afecţiuni şi se află sub tratament. Ei au şi o experienţă negativă a fumatului.

Cât de importantă este motivaţia de a te lăsa de fumat?

Motivaţia este diferită de voinţă. Prin voinţă eu identific nişte beneficii ale renunţării la fumat şi, mai mult decât atât, mă simt capabil că pot să o fac. Motivaţia implică o situaţie de viaţă în care renunţarea la fumat ar aduce un mare beneficiu. De exemplu, eşti însărcinată sau vrei să aduci pe lume un copil, ai o operaţie de făcut, orice este preţios şi vital pentru tine.

Şi oamenii care spun că ei şi-au propus să nu mai fumeze dintr-o zi şi au reuşit, în realitate, au avut o perioadă de pregătire înainte pe care nu împărtăşesc. Ei s-au gândit, s-au răzgândit, au reflectat, au avut un conflict interior înainte să ia decizia. Ei nu povestesc acest drum, iar oamenilor li se pare că aşa trebuie să fie, adică simplu. Însă lucrurile nu sunt aşa de uşoare cum par la prima vedere.

Este mai simplu să te laşi dacă te încurajează o persoană în aceeaşi situaţie?

Unele persoane nu au un spirit al competiţiei sau al parteneriatului, iar acest comportament poate avea şi un revers. Dacă cealaltă persoană nu reuşeşte să renunţe la fumat, nu mai încerci nici tu. Ce rost are să mă ţin de treabă dacă celălalt deja a abandonat? Hai să mai trag un fum pentru că nu se întâmplă nimic. Mai sunt şi persoane care nu sunt motivate neapărat de competiţie, deoarece le este teamă de eşec. Tu te laşi de fumat, dar eu nu reuşesc.

Mulţi nici nu spun de intenţiile lor, deoarece anticipă un eşec şi nu-şi doresc ca lumea să spună „ai zis că renunţi şi iată că încă mai fumezi“. Preferă să ţină totul pentru ca ei, ca mai apoi lumea să zică „dar nu mai fumezi?“.

Ce rol are rolul psihologul în procesul de renunţare la nicotină?

Terapia are un rol important în ceea ce priveşte dependenţa psihologică. Sunt oameni pe care-i ajută medicamentaţia, deoarece au o dependenţă biologică foarte mare, dar sunt şi oameni la care dependenţa este redusă şi problema este defapt dependenţa psihologică, iar plasturii sau medicamentele nu au aceeaşi eficienţă. Sunt persoane care sunt deprimate sau se înfurie foarte frecvent şi atunci fumează. Sunt exerciţii practice şi specifice pe care psihologul le poate recomanda, astfel încât să fie întreruptă această dependenţă psihologică în ziua în care pacientul se decide să renunţe la fumat.

Este ca un fel de pregătire pentru ca persoana în cauză să ştie ce are de făcut atunci când simte nevoia de o ţigară, cum să răspundă la toate senzaţiile care o să vină. Oamenii îşi doresc să ia o pastilă magică şi să nu mai simtă efectele sevrajului, să le şteargă creierul şi să nu mai simtă nevoia să fumeze. Renunţarea la fumat este un proces foarte dificil ca experienţă, ca senzaţii fizice, deoarece presupune un disconfort.

Partea bună e că el este tolerabil, mai ales cu ajutorul medicamentelor în cazul sevrajului biologic. Cel psihologic este şi mai uşor de depăşit, mai ales că nu durează mult, ci primele 2-3 săptămâni sunt mai critice. Oamenii trebuie să se aştepte să fie dificil, deoarece fac o schimbare importantă. Trebuie să ştie cum să tolereze acest disconfort, deoarece trebuie să treacă prin el, nu au altă variantă.

Cum poate ajuta familia un fumător?

Fumatul nu este un viciu sau un obicei. Dependenţa de nicotină este o boală cu un cod în diagnosticul problemelor de sănătate mentală, aşa cum este şi cea de alcool sau de narcotice. Este o boală cu criterii de diagnostic. Oamenilor nu le place să audă acest lucru, deoarece nu eram obişnuiţi să ne uităm la fumat în acest fel, mai ales că era încurajat fumatul prin reclame.

Important este ca anturajul sau familia să nu-l bată la cap pentru că va fi un conflict care va aduce motive de ceartă în familie, iar, în final, persoana în cauză va fuma mai mult pe fond de stres. Ce trebuie să ştie familia este că renunţatul la fumat este un proces interior prin care omul trebuie să treacă şi durează până când acesta se va alinia emoţional, mental cu decizia de a renunţa la fumat.

Un proces de renunţare la fumat durează chiar şi 15 ani. De exemplu, o persoană fumează 5 ani liniştită, apoi aude în jur cum că fumatul dăunează grav sănătăţii, vede tot felul de poze cu efectele fumatului şi începe să-şi pună întrebări că poate nu o fi bine. Se decide să facă ceva şi începe să le reducă sau să-şi ia ţigări mai slabe, mai subţiri, începe să le calculeze. Acesta este un comportament spre renunţare, dar asta nu înseamnă că se şi lasă neapărat. Începe să se gândească mai mult la renunţat, se uită cu admiraţie la persoanele care s-au lăsat, poate au o tentativă să vadă cât pot sta fără ţigară sau amână să-şi cumpere imediat ce simt nevoia. Până să ajungă să fie decişi emoţional durează. Mental toată lumea vrea să se lase, dar nu este chiar atât de simplu.

CV
2005-2008: Institutul Internaţional de Studii Avansate în Psihoterapie şi Sănătate Mentală Aplicată, Cluj-Napoca, Psihoterapeut cognitiv-comportamental. Psihologie cognitivă, psihodiagnostic şi instrumente de evaluare, tehnici de interventie comportamentala şi cognitivă;
Masterat: „Psihologia sănătăţii şi educaţia pentru sănătate”, Universidade de Minho, Braga, Portugalia, Psiholog clinician – Psihologia sănătăţii. Psihologie aplicată în domeniul medical;
Psiholog clinician principal şi Supervizor, autorizat de Colegiul Psihologilor din România;
Psihoterapeut cognitiv-comportamental specialist, autorizat de Colegiul Psihologilor din România;
Cabinet Individual de Psihologie – Mind Institute, www.mindinstitute.ro,www.