Scandal în parcurile cu pitici

Odată cu generozitatea soarelui, se măreşte şi numărul orelor de joacă petrecute afară. Nichita, fiul meu de 2 ani, e atât de entuziasmat de ideea de a iesi în parc, încât e în stare şi de compromisuri, fie că asta presupune să termine tot ce are în farfurie sau să renunţe la anumite jucării pe care intenţiona să le scoată afară.

Parcurile reprezintă un mediu extraordinar de socializare pentru micuţi.

Aici Nichita întâlneşte şi interacţionează cu copii de vârse diferite, cu caractere diferite. Tot aici am ocazia să-mi descopăr fiul, altfel poate de cum îl ştiam eu, observându-i reacţia din timpul jocului şi felul de a se comporta cu cei din jur.

Am observat că lui Nichita îi place să se joace cu copii mai mari decât el, mereu încearcă să atragă atenţie şi să-şi facă loc printre ei.

O fi o reacţie firească, probabilitatea ca puştii mai măricei să-i smulgă jucăria din mână sau să-i bage vreun deget în ochi este mult mai mică, iar modul lor de joacă organizat este, într-adevăr, captivant.

Remarcabil! Fantastic! Sen-za-ţi-o-nal! Cei mai pitici dintre pitici se impun cu stoicism, personalitatea lor complexă perminţându-le să dea amploare unui show crâncen, atunci când în scenă intră impresionantele jucării.

Adevărat, jucăria din mâna celuilalt copil e mai cu moţ, fie ea o simplă şi roasă roată de împins. Se cam ştie, doar una dintre lopăţele din nisip va fi preferată de toţi piticii într-o zi, iar, din toată colecţia de mingi, una singură le va face cu ochiul tuturor, în acelaşi timp. Bineînţeles, neapărat trebuie verificată şi tricicleta vecinului, dacă tot trei roţi o avea, iar scaunul n-o fi cumva mai confortabil?

Hotărât, mami trebuie să facă vreo magie, pentru a da bebe o tură de parc cu ea, doar ca să se convingă că priveliştea se vede la fel.

Nichita uşor-uşor înfruntă aceste ispite. Pare că a învăţat lecţia, dacă porneşte vreun ”scandal” din cauza unei jucării, ne strângem frumos catrafusele şi o luăm spre casă.

Pedeapsă mai mare nu cred că există. În timp ce bebe se străduieşte să verse cele mai înduioşătoare lacrimi, mami îi explică în mod repetat teoria despre cauză şi efect.

L-am ”trainuit” bine pe Nichita: lucrurile altora sunt lucrurile altora, nu ne atingem de ele fără strictul acord al proprietarului. Şi cum majoritatea proprietarilor sunt mai posesivi, acordul lor nu-l prea avem.

Astfel, în capul lui Nichita probabil s-au ciocnit nişte adevăruri, ”dăcă tot nu am voie să mă joc cu jucării străine, atunci de ce mami insistă să-mi încredinţez maşinuţa, mingea şi alte bunuri copiilor din parc?”. Asta l-a făcut să devină un pic egoist.

La un moment dat, îşi alegea o jucărie din geanta cu care ieşeam afară, apoi venea să o schimbe, insistând ca jucăriile cu care nu se joacă să rămână în geanta atent supravegheată de mine. Îmi confirma acest lucru, printr-o mutră serioasă şi o replică haioasă: ”nu-nu-nu bebe, nu-nu-nu!” J

Mi-am dat seama că nu e tocmai raţională premiza ”lucrurile copiilor sunt strict lucrurile lor, dar ale nostre sunt ale tuturor”, astfel am stabilit o nouă regulă, şi anume – schimbul de jucării. Deocamdată situaţia e pacifistă aşa, îi dăm maşinuţa, ne dă trontineta, etc.

Încet-încet, învăţăm să avem grijă de lucrurile noastre, să ne bucurăm de ele, să împărţim bucuria şi cu ceilalţi copii.

De obicei, nu-mi place să ies cu jucării pompoase (maşină/avioane cu telecomandă, etc.) în parc, pentru că nu mă lasă inima să stric dispoziţia vreunui copil, tocmai pentru că ar fi foarte solicitată şi greu de împărţit.

Prefer jucăriile de bază, interactive, accesibile oricărei familii, cum ar fi: mingea, maşinuţe rezistente la şoc, bicicletă.

Copii sunt fiinţe complexe şi sensibile, iar atunci când învaţă să se joace în mod organizat în grup, peisajul devine mirific.