Nu criticaţi un copil timid!
În cazul adulţilor, persoana timidă evită contactul vizual direct cu persoane străine, evită să vorbească, se bâlbâie sau vorbeşte incoerent când o face.
Intern, trăieşte o stare de tensiune, anxietate şi neîncredere, atât în sine, cât şi în persoanele străine. În cazul copiilor, timiditatea se poate manifesta prin înroşirea pielii, accelerarea pulsului, transpiraţie, chiar tremurat.
Astfel de semne pot fi observate încă din copilăria timpurie. Copilul evită contactul fizic, nu abordează copii sau adulţi, nu vorbeşte din proprie iniţiativă. Nu răspunde întrebărilor, se agaţă de părinte atunci când vin la el alte persoane.
Preferă să se joace singur. Nu doreşte să stea mult timp în colectivităţi – de exemplu, la creşă sau la grădinţă. Mediul favorizant timidităţii este în strânsă legătură cu modul de interacţiune al părinţilor şi celorlalţi adulţi importanţi din viaţa lui.
Spre exemplu, dacă un copil e criticat, e obligat să interacţioneze la comandă cu alţi adulţi (să dea mâna, să pupe sau să stea la pupat), e etichetat drept „timid”, e pus în situaţii cu potenţial anxios foarte mare, cum ar fi să recite o poezie pe scenă.
În astfel de situaţii consumul lui emoţional şi fizic este maxim, iar relaţia cu adultul care l-a obligat la aşa ceva este compromisă pentru totdeauna. Un copil timid nu trebuie pedepsit niciodată pentru ceva ce el nu poate face.
