EXCLUSIV ONLINE: Iuliana Roca ne învaţă cum să ne comportăm cu un copil timid

În acest sens, am stat de vorbă cu Iuliana Roca, directorul Centrului MiniMe (centru deschis de Fundaţia Nadia Comăneci), despre cum trebuie să ne comportăm cu un copil timid, dar şi cu cei care le invadează spaţiul intim. Iuliana este înconjurată zilnic de sute de micuţi, dar este şi mămica unui băieţel în vârstă de 6 ani. Maria Stoica: Cum recunoaştem un copil timid? Iuliana Roca: O să ţi se pară ciudat, poate, dar eu nu cred că există copil timid. Şi eu am un copil care este privit de mulţi ca fiind timid. Chiar şi eu am făcut cândva greşeala de a-l considera aşa. Dar, în timp, mi-am dat seama că lucrurile sunt altfel. Ştiu, la prima vedere, un copil care se ascunde după un părinte atunci când este întrebat cum îl cheamă sau care lasă privirea în jos când i se vorbeşte este catalogat imediat ca fiind timid, asta ca să nu zicem că mulţi gândesc despre copilul în cauza că este prost crescut. Partea cea mai interesantă este că pe cât de ofensaţi se simt cei cărora copilul nu le răspunde în niciun fel, de zece ori mai mult se simte stânjenit părintele. Iar ”timiditatea” îi este imediat la îndemână pentru a scuza comportamentul copilului.

Dar hai să ne distanţăm puţin de privirile pline de judecată ale celorlalţi şi să privim puţin imaginea de ansamblu. Când şi cum apare această timiditate? Păi, eşti împreună cu copilul şi mergi într-o vizită sau te întâlneşti pe stradă cu un cunoscut. Pentru tine, ca adult, este un cunoscut. Pentru copil, în schimb este un străin. Chiar dacă e mătuşa, vecina sau chiar bunica, pentru copil în afară de mamă, tată şi eventual adultul – bona sau bunic – care are grijă de el în fiecare zi, când părinţii sunt la muncă, toţi ceilalţi sunt nişte străini. Îi vede rar, nu îi cunoaşte ca oameni mai deloc – decât că este mătuşa sau prietena X, nici ei nu-l cunosc prea bine pe el – decât din pozele de pe Facebook, deci nu există o relaţie care să îi confere copilului o anumită siguranţă de exprimare.

Revenind la întâlnirea cu acel cunoscut. În secunda doi, de fapt înainte de prima secunda, înainte să apuci tu să saluţi, cunoscutul respectiv sare (verbal) pe copil şi îl întreabă diverse. Copilul se ascunde imediat după tine sau lasă privirea în jos şi ignoră total adultul ”cunoscut”. Vi se pare familiară imaginea? Cum e copilul? Prost crescut sau timid, depinde al cui e, nu? Vă propun să vă gândiţi altfel: vă întâlniţi cu cineva cunoscut şi vă bagă direct mâna în buzunar să vadă câţi bani aveţi sau, fiind la restaurant, vă treziţi în farfurie cu furculiţa unui cunoscut cu care nu eraţi la masă, care vă ia o bucată zdravănă din friptură şi vă confirmă că e foarte bună. Cum vă simţiţi? Vă place?

Cam aşa stă treaba şi cu cei mici. Ei se simt invadaţi. De fapt ei nu sunt timizi, ci ei ţin foarte mult la spaţiul lor intim. Peste care nu intră oricine şi oricum. Ci trebuie să le dea ei permisiunea. Nu aţi observat că toţi aceşti copii pe care îi considerăm timizi, după câteva clipe de familiarizare cu noul context, devin foarte prietenoşi şi uneori chiar tupeişti? Dacă ar fi timizi, lipsiţi de curaj, nu ar scoate un sunet pe toată durata vizitei, nu? Nu ar mai răsturna universul pe dos. Şi nici nu ar trece direct la acţiune la a treia vizită în aceeaşi casă, cu aceiaşi oameni, în decursul a două – trei săptămâni.

Prima dată când mi s-a spus despre copilul meu că e genul care ţine la spaţiul său intim a fost când acesta avea doar patru luni. Nu îi plăceau jucăriile acelea de tipul carusel prins de pat, dacă erau prea aproape de el. Dacă păstrau o anumită distanţă, era foarte încântat, gângurea, zâmbea. Cum le apropiai, cum începea să vocifereze. Atunci nu am dat importanţă aspectului indicat de doctor. Mult mai târziu am făcut legătura între acea manifestare şi faptul că astăzi copilul meu preferă adulţii care nu sar pe el să îl îmbrăţişeze sau să îl pupe, ci se coboară la nivelul lui, pe covor, să se joace cu el păstrând o anumită distanţă. Pentru ca, la final, să sară singur de gâtul acestor persoane.

Nu vă impacientaţi dacă bebeluşul plânge în braţele rudelor

Acum, pentru că sunt ceva mai conştientă de aceste aspecte, am şi sfătuit câteva tinere mămici să nu se mai impancienteze atunci când bebeluşii lor de 4 – 6 luni încep să plângă dacă sunt luaţi în braţe de bunici sau alte rude sau alţi prieteni de familie. Şi le-am sfătuit ca, atunci când se întâlnesc cu bunicii sau prietenii respectivi, întâi să vorbească adulţii între ei, să lase un timp de acomodare pentru copil cu noile voci şi abia apoi să încerce să paseze copilul în braţele celorlalţi adulţi. Şi mă bucur că sfaturile mele au dat roade şi aşa mămica a şi putut să plece să rezolve diferite probleme în oraş, lăsând copilul singur în grija bunicilor respectivi.

Nu, bineînţeles că nu. Aşa cum nu toţi copiii – sau chiar adulţii – sunt pofticioşi. Aşa cum nu toţi sunt artişti sau sportivi. Nici nu trebuie să fie toţi la fel. Şi nici noi nu trebuie să le cerem să fie la fel.

Problema cred că este de fapt a adulţilor, copiii sunt perfect normali. Noi, adulţii, ţinem foarte mult la părerea celorlalţi, la cum suntem percepuţi, şi de aceea punem presiune pe copii să fie într-un anume fel. Credem că dacă un copil nu se încadrează într-un anumit tipar, ni se vor pune la îndoială calităţile de părinţi, ca să fiu drăguţă şi să nu spun că vom fi judecaţi ca nişte părinţi îngrozitori. Pentru că, de fapt, noi avem frustrările noastre. Noi, ca părinţi, facem o grămadă de greşeli. Dar vrem să arătăm în faţa lumii că suntem minunaţi. Dar nu suntem perfecţi, nici nu există părinte perfect şi nici vreo competiţie între cine este mai părinte decât cine.

Ştiu că cel mai greu să înţeleagă aceşti copii sunt părinţii care nu sunt aşa, adulţii care sunt foarte dezinvolţi, care socializează oricând şi cu oricine, care par prietenoşi şi încrezători. Spun par, pentru că am întâlnit mulţi adulţi de acest gen, dar care în realitate erau foarte critici şi nemulţumiţi cu ei înşişi şi propria viaţă, care nu aveau prea mulţi prieteni sau chiar deloc – prieteni din aceia în care să te încrezi total şi în mâinile cărora să îţi pui viaţa, pentru că de fapt, dincolo de toată exuberanţa lor şi aparenta lor încredere în sine, ei sunt într-o continuă luptă de a demonstra că ei sunt buni şi că nu e uşor să ajungi la nivelul lor. Şi, de multe ori, sunt de fapt destul de singuri.

În primul rând, să nu îl catalogăm noi ca fiind timid, mai ales în prezenţa adulţilor străini despre care vorbeam. Pentru că e ca şi cum i-ai spune că are o boală incurabilă. Capacitatea de adaptare la o anumită situaţie, chiar şi de acest gen, se poate educa, dacă este tratată corespunzător.

Frustrările legate de ”timiditatea” copilului sunt ale noastre, ale părinţilor, nu ale copilului. Pentru el, acea întâlnire, este doar o trăire, iar dorinţa de a se ascunde, e doar o emoţie, pe care trebuie să înveţe să o gestioneze. Iar rolul nostru, ca părinţi, este chiar acesta de a-l ajuta pe copil să gestioneze emoţiile care pot apărea în astfel de situaţii.

Dacă mergem într-o vizită sau urmează să primim musafiri, este bine să pregătim copilul. Să îi explicăm ce se va întâmpla, ce vom face, cum vom saluta, cine şi cui va oferi florile sau cadoul, dacă e o aniversare, să îi oferim cât mai multe detalii despre cum se vor desfăşura lucrurile ca să nu i se mai pară atât de străine şi poate puţin înfricoşătoare.

Probabil că prima oară, a doua oară, nu va reacţiona conform dorinţelor noastre, dar noi vom continua să îi explicăm, să îi dăm exemple concrete despre cum ar fi trebuit să răspundă într-un numit moment sau altul. Şi, poate cel mai important, îl vom înţelege şi îi vom valida sentimentele. Îi vom spune că nici nouă nu ne plăcea când eram copii şi mergeam în vizită la mătuşa nu ştiu care.

Că nu aveam jucăriile noastre, că nu erau alţi copii cu care să comunicăm, că nu ne plăcea mirosul din casa respectivă, în fine, ceva ce ne poate aduce la acelaşi nivel cu propriul copil, adăugând că tocmai pentru că am mers, deşi la început nu ne-a plăcut, am văzut la mătuşa prima chitara şi aşa am descoperit că ne place muzica, sau că aşa am cunoscut-o X, care atunci era tot un copil străin, dar care a devenit cea mai bună prietenă, găsiţi voi nişte exemple frumoase.

Ideea e să îi transmitem copilului că nu e nimic ciudat sau greşit la el, că sentimentele lui sunt normale, dar că uneori comportamentul, manifestarea sentimentelor, trebuie îmbunătăţită, pentru că din situaţii aparent neplăcute putem avea parte de bucurii foarte mari.

În primul rând, să ne menţinem zâmbetul pe buze, să ne comportăm firesc şi să preluăm cât mai mult din presiunea pusă în momentul acela pe propriul copil.

Cred că în mintea copilului chiar aşa şi sună vocea sau vocile adulţilor insistenţi, ca un ciocan.

Cel mai bine cred că e să răspunzi la întrebări, ca şi cum ţi-ar fi fost adresate ţie. Probabil că adultul o să facă şi gluma cu pisica mâncătoare de limbi (oare de aici vine şi denumirea acelor fursecuri – limbi de pisică?!).

Dar tu, ca părinte preocupat în special de binele şi confortul psihic al copilului tău, vei lăsa glumele să treacă neobservate şi vei redirecţiona atenţia interlocutorului spre alte subiecte. Ai şanse să ai surpriza ca propriul copil să intervină cu o replică la discuţia voastră de adulţi. Semn că se simte confortabil, nu că i s-a şters timiditatea cu buretele.

În principiu, nu au nimic de pierdut, pentru că – aşa cum spuneam – nu sunt timizi. Sau oricum, ”timiditatea” nu e o boală, nu e un handicap, nu lasă pe nimeni infirm.

Au foarte mult de pierdut însă dacă noi, ca adulţi, pentru că nu mă refer doar la părinţi, punem prea mult preţ pe această ”timiditate” şi la fiecare mişcare pe care o fac îi îmbrăcăm imediat în ”timiditate”.

Am văzut situaţii cu astfel de copii, aşa-zişi timizi, care în momentul în care interacţionau cu adulţi pe care începuseră să îi cunoască, adulţii respectivi se duceau spre ei cu replica: ”hai, că nu îţi fac nimic, ştiu că nu vrei să mă apropii” sau ”pe tine nu te bag în seamă, că eşti timid”. Copilul nici nu avea dreptul să fie altfel. Poate că el, după întâlnirile repetate, s-ar fi simţit mai în siguranţă şi s-ar fi arătat mai deschis, dar n-a mai fost lăsat şi atunci s-a retras iar. I-a fost aruncată în faţă ”timiditatea” şi el a primit-o cu braţele deschise.

Şi mă întorc la întrebarea despre ce am putea noi face pentru a preveni situaţii de acest gen. De la primele remarci ale celorlalţi referitoare la ”timiditatea” copilului, am putea spune ”e prima dată când venim la voi, e normal ca întâi să vrea să studieze casa, ceea ce o sa vreau să facem şi noi” sau ”nu ne-am mai văzut de mult, trebuie să ne aducem aminte împreună cum a fost ultima dată când ne-am văzut”. Fără a ne avânta cu negaţia ”nu, nu e timid”, de parcă am vrea să îl asigurăm că nu e bolnav, deşi ştim şi noi că e, dar ne minţim unii pe alţii. Şi, mai ales, incluzându-ne cumva în aceeaşi zonă de confort cu cel mic.

Da, bineînţeles că îşi poate face prieteni. Ba chiar unii adevăraţi, de-o viaţă, cum se spune. Tocmai pentru că sunt foarte selectivi cu cei pe care îi lasă să depăşească o anumită barieră şi să se apropie de ei, aceşti copii şi adulţi – pentru că acest tip de ”timiditate” nu este specifică doar copiilor, ci este întâlnită în egală măsură şi în rândul adulţilor, creează legături puternice cu cei cărora le permit să intre în spaţiul lor intim, legături de prietenie sinceră, care depăşesc distanţa în timp şi spaţiu.

Referitor la mediul şcolar, copiii pot fi izolaţi de grup sau de anumite grupuri din multe motive, nu doar ”timiditatea” unui copil. Plus că, spre surprinderea multora, cei mai mulţi copii pe care avem tendinţa să îi catalogăm timizi ajung să fie foarte dezinvolţi şi chiar lideri de grup în mediile şcolare. Pentru că, aşa cum spuneam, ei nu sunt timizi, ei doar au nevoie de mai mult timp pentru a se adapta la un anumit context.

Plus că nu trebuie să facem confuzie între reacţia sau comportamentul unui copil în faţa unui adult străin şi comportamentul aceluiaşi copil într-un grup cu membri de vârste asemănătoare lui. Copilul meu, spre exemplu, este foarte ”timid”, încât pe unii adulţi îi şi enervează cu ”timiditatea” lui. Dar la grădiniţă e ceea ce unii ar numi ”capul răutăţilor”, spune tot ce are pe suflet, mai ales când nu îi convine ceva şi se simte nedreptăţit, pune întrebări incomode, numai

E sau nu cazul să mergem cu micuţul la psiholog?

Dar, la fel, dacă într-o clasă doamna educatoare sau doamna învăţătoare sare cu etichetări şi pune foarte mult accent pe ”timiditatea” unui copil, da, acest comportament poate afecta foarte mult dezvoltarea copilului, inclusiv dezvoltarea sa socială.

Comunicarea permanentă şi deschisă cu cel mic ne poate ajuta pe noi, ca părinţi, să ne dăm seama de poziţia lui într-un grup şi de sentimentele copilului faţă de acea poziţie. Se poate întâmpla ca un copil să facă parte dintr-un grup mai restrâns într-o clasă, aparent dat la o parte de grupul majoritar, dar copilul să se simtă foarte bine în grupul minoritar, iar copiii acelui grup să îi fie mai apropiaţi ca şi caracter şi subiecte de interes, decât grupul ”lider”.

Cred că şi în domeniul ”timidităţii”, ca în multe altele când vine vorba de copii şi relaţia părinte – copil, trebuie să nu proiectăm pe copii aşteptările noastre de adulţi.

Ştiu că a devenit deja un curent dusul copilului la psiholog. Acum, să ne înţelegem, nu vreau să diminuez rolul psihologului. Ba chiar cred că este foarte important să ai deschidere pentru consultarea unui psiholog. Dar în primul rând pentru tine ca adult şi ca părinte. Am auzit atâţia părinţi spunând ”cred că e ceva în neregulă cu copilul ăsta, trebuie neapărat să îl duc la psiholog”, încât – uitându-mă şi la părinţi – am ajuns la concluzia că orice părinte care are astfel de porniri ar trebui să respire adânc şi să se întrebe întâi de toate dacă nu cumva el, ca părinte, este cel care are nevoie de un psiholog.

În foarte multe situaţii de crize ale copilului, problema este de fapt la părinte, la presiunea pe care o pune pe copil, la aşteptările total greşite pe care le are de la copil, la comparaţiile nesfârşite cu alţi copii, la situaţia conflictuală dintre părinţi, la instabilitatea emoţională a părintelui sau stresul şi starea de continua agitaţie a adultului, pe care copilul o resimte şi o exprimă aşa cum poate el.

Generaţia copiilor emotivi

Când cred că trebuie să fim totuşi mai atenţi şi chiar să apelăm la un psiholog? Atunci când comportamentul copilului se schimbă drastic şi nu în bine. Dacă, spre exemplu, copilul nostru era foarte dezinvolt, capacitatea sa de adaptare la medii şi oameni noi era foarte ridicată, dar dintr-odată acesta nu mai vorbeşte cu cei din jur, stă mai mereu cu privirea plecată, da, atunci poate e cazul să te întrebi dacă nu cumva s-a întâmplat ceva, ceva negativ care l-a afectat puternic.

Cred că mai degrabă este vorba de copii emotivi. În sensul că sunt copii cu un anumit nivel de inteligenţă emoţională înnăscută. Copii pentru care nivelul de ”rezonanţă” cu adultul, fie el părinte, bunic sau profesor, este foarte important. Copii care sunt influenţaţi destul de uşor de nivelul de echilibru emoţional al adulţilor sau al celorlalţi copii din jur. Copii care îşi manifestă emoţiile mult mai uşor şi mai deschis decât poate am făcut-o noi când eram de vârsta lor.

Cred că uneori tocmai această emotivitate ridicată a copiilor este confundată cu timiditatea. Şi tocmai de aceea cred că trebuie să fim corecţi în evaluarea comportamentului propriului copil, pentru a-l ajuta să gestioneze corect emoţiile şi exprimarea lor, în loc să îl împingem cu tot cu emoţii după cortina timidităţii.

Revin la exemplul concret al bebeluşilor de 4-6 luni sau mai mult care plâng atunci când, într-o vizită, sunt pasaţi imediat în braţele unui alt adult. Poate fi vorba la ei de cocoloşit? Putem spune de un copil de 4 luni că e alintat şi răsfăţat şi că plânge de timid ce e?

Plus că mă am chiar pe mine ca şi contra-exemplu. Eu am fost toată viaţa copilul ”timid”.

Deşi am avut cheie de gât de la patru ani, deşi am fost trimisă singură în tabere de la trei ani, deşi am stat şi singură în casă şi noaptea la cinci ani, când mama era la spital, la tatăl meu recent operat. Am fost ”timidă” mereu, deşi am plecat de lângă părinţii mei la 15 ani şi am învăţat să gestionez un buget mic şi să mă bucur de ceea ce am şi am început să lucrez din primul an de facultate. Şi sunt ”timidă” şi astăzi deşi interacţionez şi socializez profesional aparent deloc ”timid”.

Realitatea e că, acum fiind mai mare şi mai conştientă de multe lucruri, ştiu că n-am fost niciodată timidă, ci doar emotivă. Că tremuram toată la examene, dar am avut întotdeauna rezultate bune. Că mi s-au înroşit urechile de câte ori am vorbit în faţa clasei, dar întotdeauna i-am făcut pe copii să interacţioneze frumos, că mi se strângea stomacul când mă ridicam să pun întrebări în conferinţele de presă, dar de multe ori am obţinut răspunsuri care au schimbat toată ştirea evenimentului.

Şi, din aceeaşi ”timiditate”, la o petrecere unde nu cunosc prea multă lume, stau la început relativ retrasă, dar la finalul serii îţi pot spune numele persoanelor invitate şi despre profilul lor, mai bine decât multe alte persoane sociabile prezente, plus că pe mulţi îi pot şi recunoaşte ulterior.

Poate tocmai de aceea îmi este şi mai uşor să îi înţeleg şi să nu îi judec pe copiii ”timizi”.

Dragii mei, nu vă faceţi griji, nu aveţi copii timizi. Doar aveţi grijă să nu îi transformaţi voi în copii şi adulţi timizi, ruşinoşi cu ei înşişi, lipsiţi de curaj şi neîncrezători în sine!