Copilul meu nu mă ascultă! Ce fac mai departe?

Atunci când părinţii spun „Copilul nu ascultă” se referă la faptul că el “nu e ascultător”. Părinţii dau ordine, iar copiii se opun ordinelor – după cum este foarte probabil ca şi părinţii să se opună ordinelor. Dacă aveţi conflicte de putere cu copiii voştri, aruncaţi o privire la rolul pe care îl aveţi în crearea acestor conflicte de putere. Majoritatea copiilor nu-i ascultă pe părinţi pentru că aceştia vorbesc prea mult şi pentru că nu le oferă un model corespunzător de ascultare. Copiii învaţă ceea ce trăiesc. Cum pot ei să înveţe să asculte dacă părinţii nu le arată cum se face acest lucru? Copiii te vor asculta abia DUPĂ ce simt că şi ei au fost ascultaţi.

Cei mai mulţi copii îşi acoperă urechile când încep cicălelile. Poate că nu au curajul de a-şi acoperi fizic urechile, dar găsesc alte metode de a nu asculta. Părinţii impun prea mult, în loc să roage şi apoi să asculte. Ei le spun copiilor ce s-a întâmplat, le spun apoi care au fost cauzele, cum ar trebui să se simtă în legătură cu ce s-a întâmplat şi apoi le spun ce ar trebui să facă pentru ce s-a întâmplat. Este mult mai eficient să îl întrebi pe copil ce s-a întâmplat, din ce cauză, cum se simte şi ce poate face în legătură cu asta.

Dora se plânge că fiica ei Katie, în vârstă de 4 ani, nu ascultă niciodată ce îi spune. Ea a continuat cu un exemplu: „Azi dimineaţă aşezam băiatul în scaunul de maşină, iar Katie se juca într-o baltă. I-am spus: <<Termină odată şi treci în maşină>>, dar ea a continuat să treacă prin balta aceea şi să se stropească.

Am început să mă enervez şi şi-a dat seama, dar tot a continuat. Imediat ce am reuşit să o urc în maşină, am vorbit cu ea despre ce s-a întâmplat, iar ea şi-a acoperit urechile. A fost nervoasă tot drumul până la şcoală. Acesta este doar un exemplu din câte prostii face, care mă scot din minţi. Aşa face toată ziua. Face tot timpul prostii doar ca să ne supere.”

Intervin atâtea aspecte în această situaţie, încât s-ar putea scrie o carte despre asta. Am să încerc să explic cât se poate de simplu. Pentru moment, nu am să intru în detalii despre posibilitatea ca Katie să se simtă „detronată” de către fratele ei mai mic şi să fi ales un „scop nepotrivit” (poate o formă de putere orientată greşit) ca mod de a-şi manifesta nevoia de apartenenţă şi de semnificaţie. Probabil că simte că este „o pacoste”, care atrage descurajare şi tot felul de idei greşite despre cum să se simtă iubită – sau revoltă pentru că (la nivel subconştient) nu se simte iubită.

Să ne concentrăm asupra modului în care punerea întrebărilor şi ascultarea o pot ajuta pe Katie să aibă sentimentul de apartenenţă şi de semnificaţie, să diminueze conflictul de putere şi să le ajute pe mamă şi pe Katie să se bucure de momentele petrecute împreună.

În loc de a-i „spune” să iasă din baltă, Dora poate începe prin „a acţiona în loc de a spune”. O poate lua pe Katie de mână, să o conducă spre maşină – cu bunătate şi fermitate. (De preferat fără să spună nimic. Cuvintele atrag opoziţia copilului).

Da, este neplăcut pentru că Dora trebuie să se ocupe de bebeluş. Totuşi este la fel de neplăcut să tot ţipe la Katie şi în final să rămână furioasă şi frustrată. Şi mai bine ar fi ca Dora să adopte nişte măsuri de prevenţie, prin acţiuni care să o determine pe Katie să coopereze, dar în acelaşi timp să aibă şi sentimentul de apartenenţă şi semnificaţie.

Dora ar putea spune: „Scumpa mea, am mare nevoie de ajutorul tău. Vrei să iei geanta mea şi să cauţi cheile, până îl aşez pe frăţiorul tău în scaunul de maşină?” Repet, această abordare o poate ajuta pe Katie să aibă sentimentul de apartenenţă şi semnificaţie, prin oferirea oportunităţii de a-şi folosi puterea într-un mod util.

Citeşte continuarea articolului pe totuldespremame.ro