Pentru că unul dintre cele mai controversate aspecte ale creşterii unui copil de vârstă mică este ţinutul în braţe şi din cauză că adesea se ajunge la extreme, am stat de vorbă cu Roxana Puiu, psiholog şi trainer în programul Şcoala Familiei pentru a înţelege cum şi cât este potrivit să ne ţinem bebeluşii în braţe.

Ce este ataşamentul copilului faţă de mamă şi cum se formează acesta?

Ataşamentul este o formă de legătură afectivă puternică. Aceasta se formează în perioade lungi de timp. În ceea ce priveşte relaţia părinte-copil, ataşamentul are drept scop obţinerea şi păstrarea siguranţei emoţionale de care copilul are nevoie pentru a supravieţui.

Relaţia pe care o dezvoltă copilul cu principala figură de ataşament (care nu este întodeauna mama, ci persoana care îl îngrijeşte în primii ani de viaţă) este reprezentativă pentru felul în care se va forma acesta din punct de vedere afectiv şi îi va influenţa întreaga viaţă, în toate aspectele ei (performanţa şcolară, succesul în viaţă, stima de sine, relaţiile cu egalii şi mai ales relaţia de cuplu). Ataşamentul poate fi atât pozitiv (ataşament sigur sau securizat) cât şi negativ (anxios, evitant, dezorganizat).

Din fericire, aceste categorii nu sunt perfect distinctive şi de cele mai multe ori apar combinaţii între ataşamentul securizat şi celelalte, aşa încât oricât de evitanţi sau anxioşi am crescut, fiecare dintre noi avem şi o parte securizată în noi, un ataşament sănătos pe care l-am format cu cineva din jurul nostru.

Probabil că orice părinte îşi iubeşte copilul. Cât înseamnă suficient în ceea ce priveşte conexiunea cu copilul?

În primii ani de viaţă, atingerea fizică este extrem de importantă. Fără atingerea fizică creierul îşi pierde din funcţii şi nu se va putea dezvolta normal.

Copiii plâng, iar părinţii îi iau în braţe, îi alintă, le vorbesc, aceştia se liniştesc şi astfel începe un dans al iubirii între cei doi sau trei, prin care copilul învaţă să aibă încredere în părinţii săi pentru că îi pot îndeplini nevoile pe care singur nu şi le poate îndeplini. Pe măsură ce acesta capătă încredere în cei din jur se mai linişteşte şi învaţă să comunice, părinţii se bucură şi tot aşa.

Baza aceasta afectivă se formează pe cale senzorială - copilul este atins, mângâiat, el simte forţa şi energia părintelui, felul în care merge (sigur sau ezitant), simte tandreţea din îmbrăţişare, din voce, se conectează cu mirosul părinţilor, cu ritmul lor cardiac şi respirator. Prin atingere, copilul „citeşte“ nonverbal şi paraverbal şi „învaţă“ cine sunt părinţii săi, îi recunoaşte şi reacţionează personalizat la prezenţa lor faţă de alte persoane.

Care sunt consecinţele lipsei de contact cu copilul?

Cred că aici există două extreme: părinţii care nu-şi ţin niciodată copilul în cărucior ca nu cumva să se simtă departe de ei (există această mişcare în ceea ce priveşte purtatul bebeluşilor) şi părinţii care îşi ţin copilul numai în cărucior şi nu de puţine ori mi-a fost dat să văd în parc mame ai căror copii plângeau isteric în cărucior, iar mamele mergeau foarte calme pe lângă ei împingând agale căruciorul, fără să se preocupe de starea de disconfort sau de o nevoie exprimată de bebeluş prin plâns.

Pe termen lung, cortizolul (hormonul stresului) care apare în creierele acestor micuţi în acele momente terifiante pentru ei afectează foarte multe procese psihice, iar rezultatul, în timp, este că vom avea de-a face cu un copil anxios, temător în general (pentru că a învăţat de mic să-i fie teamă de cei din jur pentru că aceştia nu-l înţeleg şi nu-i pot împlini nevoile), neîncrezător în sine (lucru care îi va afecta capacitatea de a învăţa, de a se concentra sau de a-şi gestiona mai târziu emoţiile).

Ce înseamnă „copilul se învaţă în braţe“? Sunt mai multe teorii care fie sunt de acord cu ţinutul în braţe, fie promovează exact opusul. Care este cea corectă?

Cred ca trebuie un echilibru. Aşa cum am spus mai sus, sunt două extreme în prezent. Nu cred că e bine să vedem lucrurile în două culori. Sunt cât se poate de acord în ceea ce priveşte purtarea bebeluşilor, însă nu cred că totul stă în asta. Relaţia părinte-copil este mult mai complexă de atât. La ce trebuie să aibă grijă aceşti părinţi? Să nu insufle copilului ideea că lumea este un loc periculos şi că trebuie să le fie teamă să coboare şi să exploreze, iar al doilea aspect care trebuie avut în vedere este acela al suprasolicitării mamei sau a persoanei care îl poartă.

Există cărucioare şi nu îi fac niciun rău copilului lor dacă îl aşează şi în cărucior atunci când nu îi mai pot ţine. De asemenea, reciproca se referă la părinţii care investesc într-un cărucior mai mult decât este cazul, uitând pe moment că relaţia cu copilul lor nu se construieşte în funcţie de complexitatea căruciorului care (între noi fie vorba) nu îndeplineşte nicio nevoie emoţională a copilului.

Încă nu-şi dă seama că iubirea se poate manifesta şi aşa şi foarte important este să nu se meargă din nou într-o extremă: părinţii care preţuiesc foarte mult caruciorul încep să-şi imagineze că a creşte un copil e ceva care se face uşor de la distanţă, fără să te murdăreşti de lapte sau de vomă, fără să trebuiască să te oboseşti prea mult cu copilul într-un braţ şi cu altul împingând căruciorul etc. E bine să găsim echilibrul şi în ceea ce priveşte ţinutul în braţe.

Până la ce vârstă ţinem copilul în braţe?

Un factor destul de important este legat de greutatea lui... Glumesc. Bineînţeles că şi acest aspect contează. Pe măsură ce acesta creşte e clar că îl vom lua mai greu în braţe ridicându-l de la pământ dar îl putem lua în braţe înainte de somn sau atunci când stăm jos etc. De îmbrăţişari avem toţi nevoie şi mai ales copiii.

Sunt studii care arată cum ritmul cardiac şi respiraţia se normalizează în timpul unei îmbrăţişări. Ceea ce mai cred că este important este să-i învăţăm pe copii să ceară direct când au nevoie să fie îmbrăţişaţi, în caz contrar vor apela la comportamente negative pentru a ne câştiga atenţia şi chiar prezenţa fizică alături de ei.

Îl luăm în braţe la fiecare scâncet?

Da, răspunsul este da. De la acel nivel ne putem da seama mai uşor care sunt nevoile lui: ne dăm seama mai uşor dacă trebuie schimbat, îi putem auzi burtica şi să ne dăm seama de probleme de ordin fizic (foame, colici, o disfuncţie), putem simţi dacă este transpirat sau dacă îi este frig, îi putem auzi inima sau respiraţia dacă este speriat. Acesta este motivul pentru care sunt de acord şi chiar recomand dormitul în pat cu bebeluşul (eng., co-sleeping).

Există multe metode în prezent: pătuţuri care se alipesc de patul părintelui, paturi de 180 x 200 etc. Mai sunt şi aici câteva aspecte de menţionat: sunt femei care îşi izgonesc partenerul din pat înlocuindu-l cu bebeluşul şi este un aspect negativ, al unei supraimplicări, supraprotecţii a bebeluşului în concurenţă cu rolul de soţie, femeie, iubită şi consider că relaţia de cuplu are nevoie de participare în continuare, din partea ambilor parteneri, părinţi.

Relaţia de cuplu este o altă bază foarte importantţ în creşterea şi dezvoltarea copilului. Spre vârsta de 3 - 5 ani se poate face transferul către patul propriu, la început adormit de către părinţi, până când se va obişnui şi va putea adormi şi dormi singur în camera lui sau cu un alt frate.

Proaspeţii părinţi se tem mereu să nu le creeze traume copiilor. Cât este de adevărat că putem face rău psihologic sau emoţional copiilor noştri doar pentru că am reacţionat greşit la un moment dat?

Nu există părinţi perfecţi. Sunt mult prea mulţi factori implicaţi în relaţiile de familie, precum şi contexte variate care generează conflicte şi erori de comunicare şi de relaţionare! Şi cei care cred asta despre ei înşişi vor afla în cel mai scurt timp că nu este aşa. Partea bună la acest ataşament este că orice problemă care apare în această relaţie poate fi reparată.

Rănile de ataşament pot fi vindecate. Este foarte important ca după ce greşim, noi, ca părinţi să ne dăm seama şi să încercăm să reparăm ce am stricat. Am auzit un tată care povestea că după ce şi-a lovit fiul la nervi i-a părut foarte rău de ceea ce a făcut, dar nu a vrut să-i arate în niciun fel asta. Printr-un exemplu de comportament al părintelui - a discuta despre situaţia respectivă, a-şi cere iertare de la copil pentru gestul complet nepotrivit şi reacţia violentă şi angajamentul de a nu mai reacţiona aşa indiferent ce situaţie apare - şi copilul va învăţa că atunci când greşeşte îşi poate cere iertare imediat, iar asta nu-l va face cu nimic mai slab în ochii celorlalţi, ci dimpotrivă, îl va învăţa asumarea propriului comportament şi conştientizarea consecinţelor. Va învăţa că mânia sau violenţa nu sunt bune şi va învăţa poate să-şi gestioneze propria furie alături de tatăl său, care sperăm că este într-un proces cu sine însuşi de a învăţa asta. Nu e simplu, dar e bine să fim pe cale.

De greşit vom greşi oricum ca părinţi, pentru că sunt multe variabile în viaţa de familie, precum şi în viaţa copilului din afara familiei, multe persoane implicate - educatori, profesori, persoane din familie ş.a.. Contextul şi cei din jur contribuie la diferite răni emoţionale, deci este o presiune inutilă asupra părinţilor să evite absolut orice urmă de greşeală. Freud spunea că acest lucru este necesar şi folositor pentru copii pentru a-şi crea o individualitate proprie şi pentru a putea avea forţa necesară pentru a se desprinde de „cuib“ mergând să-şi construiască altul.

Roxana Puiu, psiholog şi trainer în programul Şcoala Familiei