Înainte să corecteze emoțiile copiilor, adulții trebuie să le înțeleagă pe ale lor
Fragmentul prezentat în exclusivitate pentru clicksanatate.ro, din cartea Emoțiile Copiilor: Ghid de îngrijire, de Beatrice Munoz, publicată recent la Editura ap! (ACT și Politon), dezvăluie o experiență personală a autoarei, care poate părea banală, dar care este de fapt una dintre cele mai abordate și dificile probleme în parenting: relația părinților cu emoțiile lor și modul în care aceștia se raportează la ele, înainte de a-i învăța și ghida pe copii cum să gestioneze și ei propriile emoții.
Modul în care adulții reacționează la emoțiile copiilor spune de fapt foarte multe despre propriile limite. Fragmentul pune accent și pe ideea de compasiune față de copil, dar și față de părinte.
Fragment în exclusivitate pentru clicksanatate.ro
Cum să începi să educi prin conexiune
Este și ușor, și greu, să vorbim despre emoții. Este ușor pentru că toată lumea are o idee despre ce sunt, dar în același timp este greu pentru că multe dintre aceste idei sunt părtinitoare, sau chiar greșite. Totodată, nu cred că oamenii greșesc, ci că fiecare face lucrurile așa cum știe mai bine.
În urmă cu 12 ani, într-o vară, am mers cu familia la piscină. Fiica mea cea mare, acum adolescentă, avea aproximativ 3 luni și nu era ceea ce, în limbaj popular, se numește „un bebeluș cuminte” (toți bebelușii sunt cuminți, dar oamenii asociază adesea acest termen cu „ușor de crescut”, adică o fetiță – sau un băiețel – care nu deranjează, despre care abia dacă îți dai seama că este acolo).
În primele luni de viață, plângea foarte mult; am mers la un fizioterapeut specializat în terapia pentru bebeluși, la un gastroenterolog care i-a prescris un medicament pentru reflux, la un pediatru care ne-a recomandat tăierea frenului sublingual și, pe lângă toate acestea, o purtam tot timpul în marsupiu.
Când îi spuneam mamei mele că plângea mult și că eram îngrijorată, ea îmi răspundea: „Așa fac toți bebelușii”, până când a petrecut o după-amiază întreagă cu noi. Gastroenterologa, care între timp i-a devenit pediatru, ne liniștea mereu, așa că, din punct de vedere medical, eram liniștită, dar țipetele ei ascuțite ajungeau să mă epuizeze.
Într-o astfel de stare eram într-o zi la piscină, în acea oră de aur în care majoritatea bebelușilor sunt foarte agitați, când, în timp ce o legănam deja de ceva vreme, o doamnă s-a apropiat și i-a spus: „Nu mai plânge, că te urâțești”.
Am simțit un amestec de senzații în tot corpul și mi-am concentrat toată energia pe a zâmbi și a-mi reprima emoțiile. I-am spus atunci fratelui meu că mi s-a părut un comentariu îngrozitor, că prin astfel de comentarii fetița ar putea ajunge să-și reprime sentimentele. Iar el – la 20 de ani și fără copii –, între neîncredere și nedumerire, a pus la îndoială ce i-am spus. Explicația pe care i-am dat-o la acel moment a fost destul de mediocră și prea puțin elaborată, așa că, într-un final, m-a întrebat: „Și-atunci, tu de ce îi spui: «Ei, ei, nu plânge, nu plânge?»” .
Bum! Mi-a explodat mintea, și a fost prima dată, din multele care au urmat, în care mi-am dat seama de incoerența mea absolută ca mamă. Confuză și rușinată, am răspuns: „Îi spun asta pentru că nu știu ce altceva să îi spun ca să o liniștesc”.
Dacă aș putea să mă întorc în trecut, mi-aș da o îmbrățișare, mi-aș valida emoțiile și mi-aș spune ceva de genul: „Știu că ți-e greu”, fără să mă desconsider, fără să minimalizez situația.
De fiecare dată când m-am simțit copleșită sau descurajată, căutând câteva clipe libere ca să pot scrie această carte, m-am întors la acel moment. Îmi place să mă întorc la amintiri, ca și cum m-aș uita la un film din postura de spectator, unul dintre filmele acelea pe care, deși le-ai văzut de mai multe ori, când le revezi reușești să descoperi detalii noi, pe care nu le-ai observat până atunci. Erau acolo, doar că, la prima vedere, ascunse.
De fapt, această carte o scriu pentru tine, cel sau cea care citește chiar acum aceste rânduri, dar și pentru acea mamă tânără de 27 de ani, care atunci nu știa nimic despre atașament, emoții sau maternitate în sine. Și nu avea nevoie decât ca bebelușul ei să se oprească o clipă din plâns, fiindcă este epuizant să crești un copil.
De aceea, mi-aș dori, acum, să-i spun câteva lucruri:
· Primul este că, în cazul bebelușilor, plânsul este o formă de exprimare emoțională și că, atât timp cât copilul nostru este sănătos, nu avem de ce să ne facem griji.
· Al doilea este că e greu să faci față plânsului fetiței, fiind dureros să fii adultul care gestionează emoțiile altcuiva având în vedere că, în copilărie, nu ai avut parte de sprijinul emoțional pe care ți-l doreai și pe care îl așteptai.
· Al treilea este că acest aspect, la fel ca forma picioarelor sau culoarea ochilor, nu este ceva ce poți alege. Nu se moștenește, dar se absoarbe în primii ani de viață, în special până la vârsta de 6 ani, iar primele 12 luni sunt esențiale. Cu alte cuvinte, este important să avem compasiune față de noi înșine. Acestea sunt cărțile care ne-au picat din pachet și cu care trebuie să intrăm în jocul vieții.
· Al patrulea este că există speranță, că primele experiențe sunt importante și te condiționează, dar nu sunt determinante; și că în fiecare zi putem să reflectăm și să schimbăm modul în care ne sprijinim copiii. Reflecția care se naște din vulnerabilitatea noastră este cea mai mare putere pe care o avem.
· Al cincilea este că e la fel de important să avem compasiune față de ceilalți, chiar și atunci când comunică într-un mod violent (mai mult sau mai puțin subtil), pentru că fiecare om vorbește din adevărul său, din ceea ce a interiorizat (absorbit) la vremea lui, și o face în maniera asta pentru că încă nu a reușit să reflecteze suficient, ca să poată să procedeze diferit. Și că, dacă ai compasiune, nu înseamnă că nu trebuie să stabilești limite.
· Al șaselea este că, în momentele de vulnerabilitate, este important să ne alegem un spațiu sigur în care să ne simțim protejați, în loc să fim judecați sau să ni se pună la îndoială calitățile ca figuri parentale; că e vreme pentru toate, fiecare lucru la timpul lui. Și că, deși nu putem găsi un motiv pentru orice „de ce?”, întoarcerea la corpul nostru și la senzațiile pe care le percepem ca fiind neplăcute reprezintă un bun punct de plecare.
· Al șaptelea este că vom putea parcurge acest proces singure sau singuri, dar că nu este necesar să fie așa, fiindcă recunoașterea vulnerabilității este o mare putere, iar dacă o facem cu sprijin terapeutic, vom fi scutiți de multă suferință, căci terapia este cea mai bună investiție pentru sănătatea noastră mintală și pentru sănătatea copiilor noștri.
· Al optulea este că nu e nevoie să fii o figură parentală perfectă; acel 30% de interacțiuni sigure (și remedierile corespunzătoare pentru restul de 70%) este suficient pentru a cultiva un atașament sigur. Nu trebuie să fii figura parentală perfectă, ci doar „suficient de bună”.
· Al nouălea este că niciodată, niciodată, niciodată nu este prea târziu. Niciodată. Întotdeauna există loc pentru a repara (cu cât mai devreme, cu atât mai bine, pentru că vei avea de refăcut un drum mai scurt) și întotdeauna avem oportunitatea de a ne asuma responsabilitatea și, astfel, de a elibera celălalt om – omulețul – de o povară care nu îi aparține.
· Al zecelea este că lipsa somnului și creșterea copilului îți vor diminua, chiar foarte mult, capacitatea de reflecție și atenția. Singurul antidot pe care îl cunosc pentru a atenua acest lucru este grija de sine, iar a avea grijă de tine însuți/însăți înseamnă mult mai mult decât a-ți lua o zi liberă pentru a merge la spa, înseamnă să construiești un dialog plin de compasiune, reflecție și încurajare. Grija de sine are mult mai mult de-a face cu modul în care gestionăm ceea ce ni se întâmplă decât cu ceea ce ni se întâmplă.
În afară de aceste zece lucruri, i-aș spune că, 12 ani mai târziu, se va înscrie la Psihologie, că va deveni, în cele din urmă, profesoară și că va renunța la locul ei de muncă de funcționară, că va sprijini mii de familii din întreaga lume și că va mai avea încă patru copii, doar că nu îi va putea crește pe toți așa cum și-ar fi dorit și cum plănuise, deși, în final, totul va fi bine.
Desigur, această conversație are loc doar în mintea mea, fiind imposibil să călătorești fizic în trecut (cel puțin deocamdată), și chiar dacă s-ar putea, nu aș face-o, pentru că există riscul să se creeze situații imprevizibile și, mai ales, pentru că nu m-aș asculta deloc, dar este bine așa, fiindcă, în caz contrar, m-aș fi privat de o oportunitate de învățare profundă, pe care trebuia să o parcurg singură.
Beatriz M. Muñoz, scriitoare