Micuţul meu erou

Nu-i abaţi din drum cu una cu două, au ei strategii prin care să-şi ducă la bun sfârşit planul, găsind astfel răspuns la întrebările cu privire la modul de funcţionare al lumii. Sigur vor studia fenomenul maşinuţelor, demontându-le complet pentru a afla de ce e musai să aibă patru roţi; vor analiza sistemul de funcţionare al sertarului până acesta va ceda şi, bine-înţeles, vor descoperi de ce e atât de moale animăluţul de pluş, reuşind să scoată din el toată vatelina.

Nichita este exact la această vârstă! Nimic nu-i scapă, e ca un savant devotat, care nu ia pauză nici în timpul mesei. Se implică în absolut orice şi, culmea, insistă să le facă pe toate singur, fără pic de ajutor. Singur vrea să urce scările, singur să se dea în topoganul mare şi tot singur să-şi împingă căruciorul. Singur vrea să-şi spele mânuţele, să-şi facă băiţă şi să-şi încheie fermuarul de la hanorac. Ba chiar mai mult, ar trece de pe bancheta din spate, în faţă, la volan, ar spăla el vasele şi ar da cu aspiratorul în toată casa.

Când mă vede că şterg praful, sare cu avânt în ajutor! Găseşte el o cârpă (chiar dacă asta se dovedeşte a fi chiar ştergarul de faţă), în maximă viteză, scoate din dulapul special toate produsele de curăţat şi dă-i bătaie la şters uşile, geamurile, rafturile. Când pornesc aspiratorul, insistă să dea şi el măcar un pic, după care, hop, şi-l văd că scoate mătura din debara şi face curăţenie cot la cot cu mine. Şi măturând aşa mai mult pereţii, micuţul meu savant, a descoperit că poate să aprindă şi să stingă lumina cu ajutorul măturii. Iată, acum poate să facă şi acest lucru de unul singur.

În bucătărie, l-am surprins de câteva ori, cu scaunul tras lângă chiuvetă şi mâinile înfipte în buretele plin de spumă. Aş vrea ca această dovadă de vrednicie să se manifeste mai târziu, să şi-o păstreze şi în adolesce nţă. Or fi şanse, de vreme ce astăzi Nichita îşi exprimă nemulţumirea când îl deranjez din treabă, chiar dacă eu îi propun alternative, după părerea mea, mult mai atractive.

Iată, pot spune că, piticul meu este într-un continuu atrenament pentru a câştiga titlul de erou. E drept, îmi înfloreşte sufletul de mândrie că zi de zi îşi merită medalia, dar, uneori, îmi cade inima în călcâie de emoţie, atât de neaşteptat şi înveşunat pare curajul lui.