Un părinte acceptă greu minciuna propriului copil. Şi totuşi, ce e de făcut dacă descoperi că adolescentul îţi ascunde adevărul?

Copilul care te ţinea de mână pe stradă creşte văzând cu ochii. Devine tot mai independent, petrece din ce în ce mai mult timp cu prietenii şi mai puţin cu voi... Iar într-o bună zi afli că te-a minţit. Nu înţelegi cum el, care a fost mereu atât de cuminte şi ascultător, a ajuns să te mintă.

Brusc realizezi că, de ceva vreme, nu prea mai vrea să fie alintat şi pupat pe creştet - şi, de altfel, nici nu prea mai poţi să o faci, fiindcă e mai înalt decât tine. Nu-i mai plac nici cerealele cu lapte, are opinii pe care şi le susţine cu fermitate, pe un ton ridicat, ştie orice mai bine decât tine şi are reacţii pe care nu le înţelegi. Iar acum minte.

De ce a recurs la ascunderea adevărului

După ce primul şoc trece şi ai discutat cu el despre cele întâmplate, realizezi că parcă nu e chiar atât de grav cum ţi s-a părut iniţial. Poate îţi aminteşti chiar că şi tu i-ai minţit pe ai tăi la un moment dat, când erai de vârsta lui, fără să ai sentimente de culpabilitate prea mari.Realizezi că adolescentul tău trece printr-o perioadă de schimbări importante şi ireversibile, pe care nu le puteţi controla – nici tu, nici el.

Şi totuşi, apare o întrebare esenţială: care este limita dintre o minciună nevinovată şi una gravă, care ar putea ascunde, de pildă, că are un anturaj nepotrivit, că a început să consume alcool sau chiar droguri? Şi: ar fi bine sau nu să îl pedepseşti? Psihologii spun că un bun început pentru a soluţiona problema şi a nu-i permite să afecteze grav relaţia dintre voi este să înţelegi de ce a minţit.

Unii adolescenţi o fac din teama de a nu fi certaţi sau pentru că nu vor să îşi asume consecinţele faptelor lor. Alţii pentru a se sustrage de la îndeplinirea unor obligaţii. Mulţi dintre ei mint din teama de a nu fi refuzaţi, pentru a nu dezamăgi sau, pur şi simplu, pentru că le e frică de reacţia părinţilor şi de faptul că aceştia ar putea deveni intruzivi.

Sunt adolescenţi care recurg la minciună doar pentru a contesta autoritatea părinţilor, în timp ce alţii o vor face din nevoia de a crea o altă realitate, mai atrăgătoare pentru ei. Sau doar pentru a atrage atenţia. În unele cazuri, dorinţa de autonomie îl determină pe adolescent să se îndepărteze de părinţi, iar el recurge la minciună pentru a-şi crea un spaţiu al libertăţii proprii.

Ce e de făcut

Atunci când părintele descoperă o minciună a adolescentului, în loc să reacţioneze cu indignare şi furie, ar fi mai constructiv să facă efortul de a afla şi a înţelege ce motive sau ce nevoi se află în spatele acestor minciuni. Îi este frică de reacţia sau de dezamăgirea ta? Se confruntă cu dificultăţi la şcoală, pe care încearcă să le ascundă ca tu să nu te îngrijorezi? Caută mai multă libertate? Înţelegerea motivului pentru care adolescentul a minţit deschide calea spre dialog şi spre o abordare constructivă a acestei probleme.

În perioada adolescenţei, minciuna nu este, prin urmare, un comportament anormal - cu condiţia ca el să rămână ocazional. În cazul în care minciunile sunt frecvente sau adolescentul le foloseşte pentru a manipula şi a obţine avantaje necuvenite, este cazul să ne îngrijorăm. Poate fi un semnal că adolescentul parcurge o perioadă dificilă sau chiar semnul unui dezechilibru mai profund, care necesită ajutorul unui specialist.

Sfatul specialistului

Florentina Bocai, psihoterapeut cu competenţe în psihoterapia adolescenţilor şi a adulţilor, www. florentinabocai.ro

Adolescentul se descoperă şi se cunoaşte diferit în această etapă a vieţii. Căutările, frământările, câştigarea unui nou statut prin trecerea din rolul de copil spre rolul de adult, nevoia de independenţă, toate reprezintă schimbări ce uneori pot duce la conflict între generaţii. Există întotdeauna în spatele comportamentului o motivaţie emoţională. Observaţi care este cauza ce determină comportamentul distructiv al copilului.

Întrebaţi-vă cu atenţie: Ce scop sau ce recompensă urmăreşte? (Care este motivaţia care stă în spatele comportamentului?) Sunt etape în viaţă mai greu de trecut, dar, prin înţelegere şi susţinere, putem găsi împreună soluţii constructive. Pedeapsa este agresivă, pentru că este oferită cu autoritate şi va descuraja, limita şi agresa copilul,oferindu-i impresia că, oricum ar proceda, niciodată nu va fi destul de bun.

Se va simţi neîncrezător în forţele sale. Pedeapsa îl învaţă doar că ,,nu trebuie să facă”, însă nu va înţelege ,,de ce nu trebuie”. Încurajaţi-l chiar şi atunci când a greşit şi poziţia dvs. îl va ajuta să aibă sentimente pozitive faţă de el însuşi şi să găsească alternative de comportament. Ţineţi minte: Respectaţi-vă copilul şi el se va simţi încurajat şi susţinut!