Învierea Domnului are și un sens psihologic

Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a umanității și, totodată, a trecerii oamenilor de la credințele vechi la unele noi, care implică o totală transformare atât a lor, cât și a contextului în care se află.

Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor este privită ca un set de încercări prin care Iisus Hristos a trecut, pentru a ajunge la Înviere, care reprezintă starea supremă a devenirii din Om în Dumnezeu. Dincolo de tradițiile care însoțesc această sărbătoare, Învierea Domnului are și un sens psihologic, de care este bine să fim conștienți. Așadar, fiecare dintre creștini tinde să aibă o viziune personalizată a evenimentului Învierii în sine, dar toți recunosc aparenta incomptibilitate dintre îndumnezeire și moarte.

Disonanța cognitivă asociată momentului Învierii

În vremurile în care se crede că Iisus Hristos a trăit, oamenii erau concentrați pe nevoile bazale, motiv pentru care puțini au putut să îl privească pe Iisus Hristos ca fiind fiul lui Dumnezeu. În ciuda speranței multora, s-a dovedit că doar cei 12 apostoli aveau o cunoaștere mai profundă a lui Dumnezeu. Clipa morții a reprezentat momentul când omenirea a experimentat poate cea mai mare disonanță cognitivă, dată fiind opoziția dintre a fi fiul lui Dumnezeu și actul de a muri. Atunci, credința lor s-a opus realității, creând, ne putem gândi, o durere care a generat o serie de sentimente contradictorii. Pe de o parte, speranța și credința în Înviere erau mai puternice ca niciodată, dar, pe de altă parte, cel care servea drept exemplu și care părea invincibil, murise. Aici, intervine și o etapă a procesului de doliu, și anume negarea. În ciuda faptului că însuși Hristos le spusese că va muri, ei nu au acceptat acest lucru nici chiar după moartea lui, care este prima dintre etapele psihologice ale doliului.

Experimentarea etapelor doliului

În cazul oamenilor din acele vremuri, respectiv al apostolilor, dar și al celor din prezent, observăm că etapele doliului se întrepătrund, ele nefiind trăite în aceeași ordine și cu aceeași intensitate de fiecare persoană.

Doliul este un proces personal, care are particularități, în funcție de personalitatea fiecărui individ. Totodqată, fiecare om are o imagine diferită despre sfârștul vieții, oricât de asemănătoare ar putea părea. La fel s-a întâmplat și în cazul celor 12 apostoli, fiecare dintre ei trăind diferit durerea morții. Astfel, la unii, poate că s-a manifestat sub formă de rușine că cel în care cred nu este nemuritor, pentru alții, ar fi putut fi frica unui sfârșit asemănător sau o anxietate crescândă cu privire la necunoscut.

În ciuda tuturor acestor diferențe, ei au rămas împreună, continuându-și misiunea. Acest fapt dovedește nevoia diferențelor de manifestare dintre oameni, dar și faptul că, indiferent de acestea, fiecare persoană are rolul ei în bunul mers al societății. Putem vedea acest rol al diferențelor în modul cum fiecare apostol s-a implicat activ în evoluția vieții, morții și Învierii Mântuitorului.

Text scris de Sima Simina-Maria, psiholog