Cum ajunge un copil să fie independent

Acest prim pas este însoţit de un comportament de tipul “eu pot”, „eu ştiu”, „fac eu”, „lasă-mă, pot eu”. În această etapă copilul tinde să decidă singur cu ce se îmbracă, începe să îşi aleagă desenul preferat, povestea preferată, vrea să mănânce singur, să se îmbrace, să se încalţe, să coloreze, sa facă diferite activităţi pe care deşi le-a văzut o singură dată vrea sa le imite, să le facă singur, fără ajutor, iar adultul este îndepărtat.

Cu puţin tact, răbdare şi noroc îl putem convinge spunându-i „hai să mai fac eu o dată şi apoi faci tu singur”. Cu această frază sau ceva asemănător şi cu un comportament calm şi jucăuş există şanse să avem sorţi de izbândă … sau poate.

Cum trebuie să reacţionezi

Deşi este o perioadă solicitantă pentru părinţi, în special pentru mama şi/sau pentru persoana care are grijă de copil este important să încurajăm copilul, să nu râdem de el, să nu îl privăm de dreptul de a explora, de a învăţa, să nu fim agresivi verbal sau fizic (uneori este suficient să îl împingem uşor sau să îl scuturăm puţin şi copilul să se simtă descurajat).

Această perioadă poate fi cu atât mai solicitantă şi mai puţin plăcută pentru mama şi/sau persoana care are grijă de copil, cu cât aceasta îşi dă seama că al ei copil nu mai este la fel de dependent de ea şi mama sau persoana care îngrijeste copilul poate trăi un sentiment de abandon, de trădare emoţională. Cu toate acestea, cele mai multe mame şi/sau persoane care îngrijesc copilul se adaptează într-un mod adecvat şi sănatos acestui comportament normal al copilului, pun pe primul plan nevoile copilului şi îl încurajează să exploreze, să creeze, să construiască.

În această primă importantă perioada de trăire a autonomiei apare şi binecunoscutul răspuns „nu” foarte utilizat al copilului pentru aproape orice „nu mănânc”, „nu vreau să dorm”.

Dar şi de cealaltă parte întâlnim greutatea părinţilor sau a celor care au grijă de copil să îi refuze ceva copilului. Ţine de abilitatea şi maturitatea părinţilor sau a celor care îngrijesc copilul să îl refuze pe acesta atunci când vrea să se uite la desene în timp ce mănâncă sau doreşte cea de-a doua prăjitura la desert. Este important să stabilim limite şi reguli şi să îi explicăm copilului de ce nu suntem de acord cu un anumit comportament social, alimentar.

La polul opus copiilor care fac paşi spre independenţă se află copiii al căror elan spre această nouă stare este tăiat încă de la început fiind pedepsit atunci când are o iniţiativă sau repetându-i-se constant „tu nu poţi pentru că eşti mic, lasă că iţi fac eu” sau „Vezi că nu poţi? Data viitoare lasă-mă pe mine”. Şi încet, încet copilul îşi pierde dorinţa de a încerca şi se complace în această situaţie.

Este important să fim consecvenţi în regulile impuse copilului atât timp cât ele nu sunt absurde, rigide şi nu întreţin un comportament dependent al copilului faţă de adult din nevoia celui din urmă de a se simţi util. Este la fel de important ca pe masură ce copilul creşte să fim flexibili şi să negociem anumite reguli (cum ar fi ora de culcare, ce hăinuţe vrea să poarte a doua zi). Până la urmă acum începe să îşi exprime dorinţele şi nevoile şi este important pentru etapele viitoare să îl încurajăm să facă asta.

Aşadar, chiar dacă este solicitantă pentru adulţi, această etapă este importantă în viaţa copilului şi este nevoie de răbdare, tact şi abilităţi de negociator pentru a trece cu bine peste aceasta etapă, pentru a creşte un copil cu încredere în el si capacitatea de a se exprima, de a nu se transforma.