Cum pot părinţii contribui la dezvoltarea afectivă a copiilor

85% din abilităţile sociale ale unui adult sunt construite până la vârsta de 5 ani! Ca proces, dezvoltarea afectivă se desfăşoară atât pe plan personal, contribuind la formarea copilului ca individ, cât şi pe plan social, prin stabilirea şi menţinerea relaţiilor cu ceilalţi. Trăsăturile esenţiale ale dezvoltării afective includ abilitatea de a identifica şi înţelege propriile sentimente, de a percepe corect emoţiile celorlalţi, capacitatea de a face faţă trăirilor intense şi expresia acestora într-o manieră constructivă, controlarea propriului comportament, empatia şi întreţinerea relaţiilor sociale. De obicei, oamenii se blochează afectiv în copilărie sau adolescenţă, în urma unor traume sau prin educaţie, iar ca adult ca urmare a unor conflicte interioare. În copilărie, o traumă poate fi orice formă de abuz fizic sau emoţional. În ceea ce priveşte abuzul emoţional, cel mai des se manifestă impunerea unei educaţii prin frică, ameninţări fizice ce pot sau nu să fie îndeplinite, etc. “Blocajul afectiv poate să apară şi în urma unei educaţii rigide, restrictive. Nu luăm în considerare părinţi marcaţi de o tulburare de personalitate, dar, de exemplu, un părinte perfecţionist îşi va bloca cu siguranţă afectiv copilul. Îl va bloca deoarece îi va impune tot timpul, reguli de conduită la extrem.” explică dr. Anca Kosina, psiholog şi psihoterapeut în cadrul Centrului Medical ProVita - Diagnostic şi tratament. Părinţii trebuie să încerce să înţeleaga care sunt sursele de la care pornesc reacţiile copilului. Chiar şi comportamentele considerate a avea conotaţii negative sunt uneori necesare în procesul cunoaşterii. Copilul încearcă, perseverează şi îşi consolidează voinţă explorând reacţiile celorlalţi. Îşi afirmă astfel personalitatea, temerile, fricile sau interesul. Copiii sunt creativi prin însăşi structura lor, dar uneori creativitatea lor în descoperirea comportamentelor afective corespunzatoare poate fi inhibată prin răspunsuri prea autoritare sau din contră, hiper-protective ale adulţilor cu care intră în contact. “Orientarea spre demersul personal, independent, spre experienţa proprie, reprezintă primul pas spre o conduită creatoare deoarece în acest mod copilul este obligat să observe, să sesizeze problema, să facă ipoteze, să compare, să adopte decizii, să comunice etc.”, atrage atenţia Anca Kosina.

Creşterea stimei de sine este o componentă esenţială a dezvoltării afective la copii. În primii 3 ani, copilul învaţă autonomia şi să aibă încredere în cei ce au grijă de el. Urmează apoi aşa-numitele perioade de opoziţie de la 3 la 4 ani, şi de graţie de la 4 la 5 ani. Perioada de opoziţie reprezintă nevoia afirmării personalităţii ce se naşte acum.

Copilul, bazându-se pe relativa independenţă şi autonomie nou câştigată, câştigă conştiinţa de sine prin opoziţia faţă de ceilalţi, are nevoie să arate că este diferit de ceilalţi. Perioada de graţie este cea în care eul copilului vrea să se valorizeze, şi caută acum aprobarea. Îi place să se dea în spectacol şi se vrea seducător pentru adultul din preajmă, dar şi pentru propria sa satisfacţie. Este o perioadă de narcisism.

Dacă copilul nu este ajutat atunci când are nevoie, dacă nu învaţă să facă diverse lucruri, el nu va avea încredere în sine, în cei ce se ocupă de el, şi mai târziu în oameni. Dacă nu devine autonom, dacă nu este lăsat să facă greşeli sau este criticat, se va simţi ruşinat şi va începe să se îndoiască de abilităţile lui. Atunci când copilul primeşte afecţiune necondiţionata, exprimată atât fizic, cât şi verbal, de la adulţi ale căror conduite denotă optimism şi încredere, când regulile şi formele de disciplină nu rănesc sau resping copilul, acesta dezvoltă rezilienţă.

“Rezilienţa este abilitatea de a face faţă unei situaţii dificile şi de a reveni la starea emoţională iniţială, simţindu-te la fel de bine ca înainte ca evenimentul negativ să aibă loc. Este, de asemenea, capacitatea de a te adapta la contexte dificile pe care nu le poţi schimba, menţinând o stare emoţională pozitivă”, adaugă psihologul.

În cazul adolescenţilor, rezilienţa trebuie sprijinită pe paliere ale afirmării personalităţii. Dezvoltarea încrederii în sine se poate face prin sprijinirea copilului să îşi asume noi responsabilităţi (organizarea unor activităţi extra-şcolare, un job part-time). Este un mijloc excelent de a întări încrederea în sine, ceea ce, pe termen lung, îl va ajuta sa îşi rezolve singur problemele.

Ca părinte, îţi poţi ajuta copilul să înveţe cum să îşi rezolve singur problemele, lucrând împreună pentru identificarea punctelor sale tari şi depăşirea limitărilor. Apoi îl poţi încuraja să îşi stabilească scopuri pentru care să îşi folosească atu-urile, concentrându-se pe acele aspecte la care este bun, la care se simte sigur pe el.

Respectul faţă de sine şi dezvoltarea unei scale valorice personale este o componentă importantă a rezilienţei. Acestea se formează în momentul în care părinţii stabilesc o serie de standarde pentru comportamentul copilului, standarde pe care copilul le atinge. Dacă un copil se respectă pe sine, va considera că este o persoană importantă care trebuie tratată cu respect şi de către ceilalţi. O astfel de convingere îl va proteja de situaţii şi comportamente de risc şi astfel va fi mai puţin vulnerabil în faţa situaţiilor dificile.