“Embodied parenting” sau despre cum corpul comunică ceea ce cuvintele nu reuşesc să spună

1 2 jpg jpeg

Cam de când comunici cu copilul tău? Ai vorbit cu el când încă era în burtă? Sau poate eşti ca mine şi ţi-a fost greu să te adresezi unei bile din ce în ce mai mari, bine ascunse sub pielea burţii tale? Eu nu am vorbit cu copiii mei când erau în pântec. A fost ceva care nu m-a lăsat să fac asta, un blocaj interior peste care am reuşit să trec doar sporadic. Odată când durerea din zona ficatului era atât de puternică încât mă făcea să nu mai pot respira şi atunci am spus un sincer ”Te rog frumos să te muţi puţin mai încolo”, însoţit de un uşor ghiont şi a doua oară când l-am rugat pe cel de-al doilea copil al meu să facă o mişcare, o rotaţie, o întindere care să îmi elibereze nervul care mă făcea să nu mai mişc piciorul drept. Cu asta dialogul meu cu cei doi copii încă nenăscuţi s-a terminat înainte de a începe.

Ceea ce am făcut, însă, a fost să mă observ cu atenţie încă de la începutul sarcinii. Ţin minte şi acum că primul meu copil se mişca scurt, dar puternic, în jurul orei 2:30 dimineaţa. A făcut-o începând din luna a şasea de sarcină şi până după trei ani, exact la aceeaşi oră, în multele nopţi în care eu am putut să văd asta. Iar cel mic s-a trezit luni în şir fix la ora 5 dimineaţa, aşa cum o făcea când era încă bila aşezată pe nervul meu.