Poţi să-ţi pui pofta-n cui?

Să luăm următorul exemplu: tocmai ai luat o masă sănătoasă, bogată în fibre şi nutrienţi şi te simţi plin, atât fizic, cât şi emoţional. Totuşi, plăcintele alea de pe birou îţi fac cu ochiul. Nu poţi să-ţi iei gândul de la ele oricât de tare te-ai chinui. Mirosul acela dulce, de plăcinte proaspăt scoase de la cuptor... face ca gura ta să se transforme instant în cascada Niagara şi ştii că nu vei putea să îţi iei gândul de la ele tot restul zilei până nu te înfrupţi cu poftă din ele!

Poftele pot fi contagioase

La un nivel bazal, relaţia noastră cu hrana e una simplă – impulsurile dintre creier şi stomac ne semnalează când sunt înfometaţi şi când ne este foame. Dar experienţa ne arată că dorinţa de a mânca este mult mai încâlcită şi iraţională de atât.

O parte importantă a acestui proces este atribuită sistemului de recompensă, acea senzaţie de plăcere mediată de creier pe care o resimţim când mâncăm ceva bogat în calorii cum ar fi plăcinta aia aburindă. Unii chiar au asemănat această reacţie cu aceea pe care un dependent le are faţă de droguri. Dar ştim că atât stomacul, cât şi bacteriile, viruşii şi microbii care sălăşuiesc în el ne manipulează dorinţele ceea ce alegerile alimentare şi ca acestea sunt mult mai complexe atunci când vine vorba de hrana pe care o ingerăm.

Poftele pot fi chiar contagioase. Practic, când vine vorba de controlul poftelor, nu suntem chiar atât de în control pe cât ne-ar plăcea să credem! „Oamenii cred că au mult mai mult control asupra poftelor noastre decât au de fapt. Se întâmplă foarte multe lucruri „în spatele cortinei” şi asta îngreunează foarte mult controlul pe care am dori să îl avem,” spune Tony Goldstone, un endocrinolog de la Colegiul Imperial din Londra.

Ce contribuie la poftele noastre

Chiar şi-aşa, cunoaşterea este superioară ignoranţei şi, ştiind care sunt elementele care contribuie la poftele noastre, acest lucru ne permite să le controlăm în diferite moduri. Unul dintre acestea este să ne re-antrenăm creierul prin modificare florei intestinale. Avem nevoie de un model nou de gândire, avem nevoie să ne folosim de Puerea Minţii, exact aşa cum spune şi Goldstone când afirmă că „Nu putem să spunem astmaticilor să respire mai mult”.

Ce, cât şi când mâncăm poate fi explicat de două sisteme, unul bazat pe foame şi altul pe poftă sau sistemul de recompensă. Sistemul care controlează foamea este facilitat de hormonii din stomac şi grăsimea din celule care transmit informaţii creierului prin intermediul sistemului nervos abdominal, „spunându-i” când am mâncat ultima oară şi cât de foame ar trebui să ne fie.

„Putem să mâncăm foarte puţin într-o zi şi foarte mult ziua următoare dar acest sistem funcţionează non stop pentru a se asigura că greutatea corporală rămâne cât de cât aceeaşi de-a lungul lunilor şi anilor,” spune John Menzies, un neurobiolog de la Universitatea din Edinburgh. Sistemul de recompensă este mult mai implicat în tipul de alimente pe care le mâncăm. Este interesat de „Ce” nu de „Când„.

Acest sistem este centrat în jurul dopaminei care reacţionează cel mai puternic la alimentele bogate în grăsimi şi zaharuri. Este ceva natural şi în acelaşi timp necesar – ne-a ajutat în procesul evolutiv al speciei, ghidându-ne să căutăm şi să găsim acest gen de hrană (bogată în grăsimi şi zaharuri) asigurând supravieţuirea.

„Dacă vedem un aliment care poate genera multă energie atunci este important să îl obţinem câtă vreme este disponibil pentru că nu se ştie, poate vine vreo secetă şi rămânem fără,” spune Menzies. „Cu toate acestea, în vremurile moderne, unde hrana se poate găsi din belşug peste tot şi este foarte uşor de procurat, acest sistem de recompensă ajunge să lucreze împotriva noastră, împingându-ne să consumăm alimente dulci şi grase chiar dacă avem suficientă energie stocată.”

Creierul are propriul contor de calorii

Un studiu nou chiar afirmă că, creierul are propriul său contor de calorii care ne dictează alegerile fără ca noi să fim conştienţi de asta. Participanţii la acest studiu au privit 50 de poze cu diferite tipuri de mâncare şi li s-au cerut să estimeze câte calorii are fiecare pentru ca apoi să liciteze pentru a putea să obţină respectivele mâncăruri.

Independent de estimările făcute, care oricum au fost cel mai adesea greşite, participanţii au licitat cel mai mult pentru alimentele cele mai calorice. Tomografiile au arătat activitate în zonele de recompensă din creier corelate cu conţinutul real de calorii ale alimentelor. Cu cât mai calorice, cu atât mai mare recompensa.

Ce alegi să mănânci

Deşi aceste două sisteme, de foame şi de recompensă, par a fi foarte diferite, începem să înţelegem tot mai bine conexiunile dintre ele. Unele indicii vin din partea genelor. O astfel de genă, numită FT0 este strâns legată de luare în greutate iar o variantă a sa, creşte riscul de obezitate cu 70 la sută.

Un studiu recent arată că astfel de persoane au nivele mult mai ridicate de ghrelină, care se eliberează în intestin şi care îi „anunţă” că încă le este foame după ce au mâncat şi în plus au şi un sistem de recompensă diferit.

Studii MRI arată că creierele acestor persoane răspund diferit atunci când văd imagini cu mâncare, cele mai pronunţate diferenţe fiind în sistemul de recompensă. Reţelele de recompensă din creierul persoanelor cu obezitate răspund mai slab la mâncare, ceea ce i-ar putea face pe aceştia să dorească mai mult de fiecare dată.

Chiar şi mai multe dovezi vin din partea celor care au avut operaţie de bypass gastric, care reduce capacitatea stomacului şi facilitează trecerea hranei mai rapidă în intestinul subţire. După operaţie, nu doar că doresc să mănânce mai puţin, dar apare chiar şi o modificare profundă a preferinţelor alimentare, fiind mult mai atraşi de către alimentele mai slab calorice.

Iar scanurile MRI făcute înainte şi după operaţie arată modificări în activitatea centrilor de recompensă. Aceste rezultate sunt în contrast cu cazurile celor care au avut instalat inelul gastric. O explicaţie ar fi că după o astfel de operaţie, mâncarea ajunge mult mai repede în stomac astfel încât răspunsul hormonal este mult mai rapid câtă vreme inelul gastric nu are nici un efect asupra nivelului hormonal.

„Aceşti hormoni sunt eliberaţi de obicei după masă pentru a ne crea sentimentul de saţietate, însă noile descoperiri ne arată că au un cuvânt de spus şi în ce priveşte funcţionarea creierului, reglarea răspunsului hedonic şi plăcerea obţinută din mâncare,” spune Goldstone. „Pacientul care a are un bypass gastric va spune ‘Nu mi-e foame şi nici nu-mi place sau nu nu doresc mâncare.’ Cel care are inel gastric va spune: ‘Nu mi-e foame, dar m-aş îmbuiba cu o prăjitură cu ciocolată.’

Eugen Popa este Trainer Personal şi Profesional. Sloganul său este „Învaţă Creşte Dăruieşte“. Eugen îşi împarte timpul între cursurile pe care le susţine, consultaţii şi dezvoltare personală. Afli mai multe AICI.