De-a lungul existenţei, formăm opinii în legătură cu noi şi cu cei din jur. Este un mod cât se poate de firesc de a ne trasa reperele. Judecăţile categorice sunt însă dăunătoare climatului social şi familial şi ne pun într-o lumină nefavorabilă.

A judeca un comportament, un eveniment, o persoană, un sentiment este un fenomen de bază al vieţii noastre emoţionale. La origine, a judeca înseamnă a fi capabil să faci o distincţie.

Să-ţi identifici propriul eu în raport cu cei care care te înconjoară. Atâta timp cât nu judeci fără drept de apel, atâta timp cât opiniile tale nu degradează şi nu distrug, a judeca rămâne o funcţie psihică vitală.

Criticăm prea uşor

„Ai văzut-o pe Cutărescu? În fiecare zi o văd plecând dimineaţa aranjată, parfumată. Nu are soţ, nu are copil – sigur e una din aia, poamă bună“. De câte ori nu ai auzit judecăţi absolute de genul ăsta, care nu se bazează pe niciun argument şi care nu admit replică? Mulţi oameni judecă prea uşor, din nevoia de a se simţi superiori.

Cei care judecă aparţin unor categorii diverse: perfecţionistul, care se arată intransigent cu defectele celorlalţi, fiindcă orice greşeală îl enervează, eternul premiant, care de-abia aşteaptă ca cineva să facă un pas greşit, ca să râdă şi să arate cu degetul, Domnul (sau Doamna) Ştie-Tot, care se pricepe la toate şi la nimic, Bunul Samaritean care, prin criticile sale, pretinde că face lumea mai bună...

Până la insultă e doar un pas

De la judecată la insultă este un drum foarte scurt. Nimic nu mă împiedică să cred că vecinul meu, Costică, e un imbecil, cu condiţia de a nu uita că, integrându-l pe Costică în această categorie nu fac decât să-mi exprim propria opinie, subiectivă. Pentru alţi zece mii de inşi, Costică poate fi un geniu sau orice altceva.

Personalitatea vecinului meu e, de fapt, mult mai complexă, are mai multe faţete, viaţa nu e doar în alb şi negru. A mă încăpăţâna să-l prezint pe Costică drept imbecil în ochii celorlalţi, în ciuda evidenţelor, este nu doar inutil, ci şi periculos. Este o acţiune de degradare, de condamnare care, într-un final, îmi pune propriul caracter sub semnul întrebării.

Mecanisme de autoapărare

Fiecare dintre noi avem calităţi şi defecte. Din păcate însă, defectele sunt primele care sar în ochii celor din jur. Sunt primele care sunt puse la zid, de multe ori, fără drept de apel, fie pentru că sunt scoase din context, fie din comoditatea de a nu căuta explicaţii, cauze.

Printr-un mecanism de proiecţie, suntem adesea tentaţi să condamnăm exact lucruri de care am putea fi acuzaţi noi înşine, pe principiul că cea mai bună apărare e atacul.

„Vezi-ţi de bârna din ochi“

De fapt, spun psihologii, a judeca pe altcineva înseamnă a ne judeca pe noi înşine. Căci atitudinea faţă de ceilalţi spune multe despre propria noastră personalitate. „Vezi-ţi de bârna din ochii tăi şi nu de paiul din ochiul altuia!“ - iată o expresie care ilustrează bine acest lucru. A vedea doar paiul din ochii altora ne permite să negăm propriile defecte.

E un mecanism de apărare păgubos pe termen lung. Pentru că, treptat, vor fi tot mai mulţi cei care se vor împiedica de metehnele noastre, pe care încercăm să le ascundem.

Fără prejudecăţi

Este important să putem analiza fără să fim orbiţi de prejudecăţi, pentru a discerne răul de bine. Filozoful Immanuel Kant spunea că a judeca este şi o datorie. Viaţa socială cere judecăţi de valoare: a arăta că, de pildă, crimele sunt un rău, că anumite comportamente sunt inacceptabile.

Filozoful ne sfătuieşte să rămânem umili, să nu pierdem niciodată din vedere limitele incapacităţii noastre de cunoaşte totul. Când le punem oamenilor etichete, când îi categorisim definitiv, ne punem lacăt gândirii şi ne blocăm, de fapt, evoluţia emoţională.