Agresivitatea copilului, cauze puţin ştiute

Primul pas pentru înţelegerea fenomenului şi pentru a explica agresivitatea la copil este înţelegerea, de către părinte, a faptului că această manifestare este un comportament normal pe care copilul care trebuie să-l experimenteze pentru că doar aşa o să-l înţeleagă şi o să-l poată gestiona. În plus, unele forme de agresivitate ale copilului nu doar că nu sunt nocive, ci sunt chiar necesare. Iată explicaţiile!

Există două forme de agresivitate pe care copilul le poate experimenta Prima este o agresivitate directă, când copilul tău trage un pisoi de coadă, loveşte cu piciorul o jucărie, îşi loveşte părinţii sau colegii de joacă sau distruge o carte.

A doua formă de agresivitate este indirectă şi se manifestă prin refuzul de a răspunde şi de asculta rugăminţile şi cererile părinţilor, refuzul evident de a răspunde la solicitările acestora, uneori în mod violent prin ţipete sau reacţii de protest.

Francoise Dolto este una dintre personalităţile de renume ale psihanalizei franceze. Dolto a fost o somitate în ceea ce priveşte psihologia copilului, fiind unul dintre cei care a adus o abordare nouă problemelor legate de dezvoltarea copiilor.

În mai multe din lucrările sale (dacă nu ai citit încă ”Când apare copilul”, şi ai un copil mai mic de 18 ani, ţi-o recomand cu multă căldură), Dolto analizează şi găseşte soluţii şi pentru agresivitatea copilului şi modul în care această manifestare trebuie înţeleasă, gestionată şi educată.

Dolto spune că furia şi agresivitatea copilului nu trebuie reprimată, ci trebuie expusă, înţeleasă şi controlată, iar părintele trebuie să-i ofere copilului alternative la gesturile agresive ca soluţie reală, eficientă şi perfect normală la toate formele de agresivitate ale copilului.

Lipsă de atenţie din partea părinţilor. Un copil care încă nu vorbeşte sau abia începe să vorbească încearcă să atragă atenţia părinţilor, uneori prea ocupaţi, prin gesturi extreme pe care el le consideră normale la vârsta lui (loveşte, strică, trânteşte, împinge, aruncă, muşcă).

Faptul că un astfel de gest este urmat aproape întotdeauna de o reacţie a părinţilor nu face decât să-l încurajeze pe cel mic să folosească aceasta strategie agresivă de câte ori vrea să fie băgat în seamă.

Posesia unei jucării. Un copil este posesiv cu jucăriile lui, dar şi cu cele care nu îi aparţin. Dacă cineva îndrăzneşte să îi ia jucăria, cel mic devine violent, ţipă, i-o smulge din mână şi, dacă “adversarul” nu cedează, nu ezită să fie agresiv. Plânge, ţipă, loveşte.

Frustrarea. Frecvent, adulţii le pot provoca frustrări celor mici prin limitarea independenţei. Un copil care abia merge, care nu înţelege multe lucruri, dar care vrea să exploreze totul în jurul lui se simte frustrat, presat dacă i se impune să facă ce îi zice părintele. Adică, exact opusul dorinţei lui. Jucăriile inutile sau pe care copilul nu le înţelege pot fi şi ele un motiv de frustrare. Reacţia şi replica copilului este agresivitatea.

Înainte de a începe să vorbească copilul copiază violenţa din jur. Mimica, tonul vocilor, gesturile, reacţiile sunt percepute de copil ca moduri de exprimare, şi cum este în ADN-ul lui nevoia de a se exprima, copiază reacţiile celor din jur în forma lor brută pentru că nu are capacitatea de a face diferenţă între bine şi rău.

Citeşte continuarea articolului pe totuldespremame.ro